Urcuşuri şi coborâşuri.

Am avut un an greu. Un an în care o schimbare a precedat o alta. Un an în care, deşi aveam cea mai mare nevoie de mine, am renunţat, de cele mai multe ori, să îmi stau alături. Am preferat să mă autosabotez, spunându-mi că nu sunt suficient de bună. Că, într-un fel, nu merit lucrurile frumoase care mi se întâmplă. Că oamenii care îmi sunt aproape rămân acolo doar pentru că simt că ar fi datoria lor morală să facă asta.
Am fost sus şi am căzut până în adâncurile cele mai întunecate ale fiinţei mele. A început să îmi fie frică să mai rămân doar eu cu mine, în timp ce odinioară, savuram fiecare clipă petrecută în acest fel. Tânjesc după liniştea pierdută a gândurilor mele şi mi-e dor de bucuria de a trăi pe care obişnuiam să o am.
Încerc să reclădesc cărămizile ciobite care au format în alte vremuri oaza mea de linişte. Va fi o călătorie anevoioasă, dar îmi promit să mă bucur de fiecare secundă pe care ea mi-o oferă!

Nu pot nega ceea ce sunt...

Obişnuiam să spun că viaţa mea de dinainte de a veni la Alba Iulia a lăsat loc celei pe care o trăiesc de doi ani încoace. În urmă cu câteva luni, mi-am dat seama, însă, că "vieţile" mele se mai şi contopesc uneori...

Înainte de a intra în detalii, trebuie să menţionez că m-am ferit să scriu aici despre ceea ce fac eu în timpul liber...Adică despre Liga Studenţilor din Universitatea "1 Decembrie 1918" Alba Iulia, mai pe scurt, LSUA. Motivul e simplu : simţeam că Liga (aşa cum e ea numită de generaţii întregi) îmi ocupă atâta amar de vreme, încât aveam o nevoie acută de a avea un loc numai al meu...Un loc în care omul din mine să spună ce simte, dicolo de toate...

Ei bine, în momentul în care Liga a ajuns de 1 mai la mine acasă, la Băniţa, şi am văzut pe faţa fiecăruia dintre cei 20 de poznaşi pofta cu care priveau cozonacii cu măr făcuţi de mami, mi-am dat seama că e vorba de una şi aceeaşi viaţă...

Acelaşi sentiment l-am avut şi weekendul trecut...Aceeaşi echipă, alţi oameni dragi şi, mai presus de toate, Omul cel mai drag...


Acum, la 20 de ani de viaţă, îmi dau seama, mai mult ca oricând, că sunt suma atâtor multitudini de lucruri frumoase, care mi-au amprentat existenţa, că nu pot decât să consider că trăiesc într-o zodie a norocului (nu degeaba m-am născut într-o zi primăvăratică de duminică)...

"...Tu doar închide ochii / Şi lasă-te pe umărul meu..."

Am soare-n priviri...

După o lungă perioadă de nelinişti, îmi simt gândurile limpezi şi sufletul încălzit de minunea unei primăveri care promite să revină...Îmi simt inima bătând mai viu ca niciodată, iar din străfunduri răzbate un ecou plin de dragoste...Am crezut şi, iată, e aici!

Un zâmbet cald, capabil să topească zăpada şi tot viforul, mi s-a cuibărit în suflet şi refuză să se lase ademenit de gânduri rele...

E oaza mea de linişte în lumea asta nebună, e umărul pe care îmi pot odihni capul atunci când nălucile vor să mă doboare, e glasul care mă alintă atunci când mă cuprinde deznădejdea, e mâna care şterge tot ce e rău de pe fruntea mea...E Acolo fără să întrebe de ce sau să ceară ceva în schimb...Şi tocmai asta face diferenţa...


Sper să aveţi ocazia să întâlniţi un astfel de om...Eu am fost norocoasă şi l-am găsit!

Infinit mai tare...

A trecut mult timp de când am încetat să mai vorbesc cu mine însămi...Undeva, într-un punct pe care încă nu l-am localizat, s-a rupt puntea care mă ţinea legată de vechea eu...La fiecare pas, nu încetez să mă minunez de cât de mult m-am schimbat... Văd în jurul meu oameni fericiţi, însufleţiţi de minunea clipei...Şi mă simt tot mai bătrână sufleteşte...Mă prind de orice mică speranţă, dar fiecare se rupe sub greutatea neliniştilor... Neputinţa de a mă desprinde şi de a-mi continua drumul mă face să cred că am trăit prea intens, prea repede, poate prea devreme totul...Dacă aş şti cu certitudine că aici trebuie să se termine, aş pleca fără să mă uit în urmă, împăcată că am cunoscut oameni frumoşi, locuri simple şi lucruri în care să cred...
Gândurile prea multe care îmi dau târcoale mă fac să bănuiesc un adevăr crud...cred că m-am maturizat...A venit pe nepregătite şi nu mai vrea să plece, aidoma iernii care obişnuieşte să pună stăpânire pe pădurea copilăriei mele...

...şi mi-e dor...Aproape de fiecare dată, am avut ghinionul să nu primesc ce-mi era mai drag...Şi nu ştiu care-i mai mare blestemul...Să ţi se dea ce vrei sau să nu...Mă sfâşie lupta asta cu mine...Între a iubi sau a sta deoparte, jalnic spectator la derularea scenei al cărui actor principal e în umbră...Şi dacă frumuseţea aia fizică nu contează, atunci ce? Inteligenţa, devotamentul faţă de o cauză? Parcă-aş vrea să dau tot ce am pentru o secundă de iluzie...Dar ştiu că, odată apusă, secunda va durea infinit mai tare...
Efemeră prin clipe până acum, fericirea nu şi-a făcut cuib aici...Preferă să-şi continue drumul, leneş, poposind la cei ce o cunosc deja...şi mi-e dor...de-un surâs care să cuprindă în el întreg Universul, de-o privire caldă şi de un umăr pe care să plâng...Şi n-aş mai cere altceva...

Dar e mult, prea mult, de când focul mistuie ce-a mai rămas din mine şi vântul împrăştie în lume bruma de dragoste limpezită de lacrimi...Şi parc-aş lăsa totul şi-aş pleca...Dar reîntoarcerea ar fi şi mai grea atunci...

Viata fara numere prime...

Se lasa noaptea…In goana trenului, mi se face dor de munte, de salbaticie, cu rasarit de boabe de roua si fosnet de amintiri...Mi-e de ajuns sa ascult o melodie si sa vad un petic de lumina, pentru ca in mine sa se nasca intelesuri noi gravate cu lucruri vechi...Imi doresc cu ardoare sa-mi gasesc cealalta jumatate de zambet, pierduta undeva, intr-un timp nedefinit...
Desi am gasit deja locul unde simt ca pot prinde radacini, ceva lipseste...Am nevoie de un zambet drag cand cobor franta, din tren, si de-un sarut pe frunte, care sa stearga ghearele ascutite ale noptii...Am nevoie de mana calda care sa ma bata prieteneste pe umar in semn ca totul e la locul lui si de privirea care sa imi sopteasca « Sunt aici, te astept... »
Imi doresc sa am doar un singur motiv sa ma intorc, in loc de multele care nu mai conteaza...Am nevoie de un «Ma gandesc la tine... » cand ma astept cel mai putin, de o incurajare cand ma simt ingenuncheata, de o mustrare cand uit sa mai fiu eu...Imi doresc o lume noua, impartita la mult mai putini decat pana acum, o lume tesuta cu fir de vis si scanteieri de stele...

Visez la momentul in care viata imi va surade cu o explozie de caldura sufleteasca si imbratisari care sa nu mai plece...Visez clipa in care mancarea va avea gust de dragoste si
povestea nu va mai contine numere prime...

Astept momentul in care voi auzi spunandu-mi-se « Pe unde-ai ratacit atata timp ?Daca-ai stii de cand te-astept... »

Sfarsit si inceput de viata...

Se lasa seara...Dupa cateva zile infernale, reusesc sa-mi trag sufletul chinuit de caldura, birocratie, bagaje si multe, mult prea multe ganduri si griji...
Sunt in parc si...ma simt atat de linistita, de parca nu eu sunt aia care ieri era la un pas de a claca...
E imposibil ca la ora asta sa gasesti o singura bancuta libera...Dupa cateva minute bune de inspectat zona si, de asemenea, dupa ce de vreo 5 ori mi s-a ocupat banca in momentul in care mai aveam cativa pasi de facut pana la ea, am renuntat...Acum stau turceste, pe iarba, si nici nu cred ca iti poti inchipui cat de bine imi este...Enya in casti, suvoaiele de apa saltarete in fata mea si multa verdeata...E ok...Nu mai cer decat un lucru...Sa ma tina bateria de la laptop, ca timp am, in sfarsit, berechet...

A mai trecut o zi...destul de furtunoasa, dar cu atat mai speciala...Ieri, eram pe strada si ma gandeam ca in orice moment e posibil sa cad si sa nu ma mai ridic...Si nu mai aveam mult pana la stadiul asta...Dar credinta ca Dumnezeu e aici, Acolo, pretutindeni,orice s-ar intampla, a schimbat totul...
Exact atunci cand ma simteam mai singura ca niciodata, am simtit ca nu e deloc asa...Aseara, am simtit mirosul de Acasa...Si nici macar nu era casa mea...Am simtit dragoste, bunatate si sprijin neconditionat...Sunt doi oameni care sparg parca toate granitele impuse de loc si timp...
Imi dau seama ca m-am atasat de Alba Iulia mai mult decat as fi crezut vreodata...M-am indragostit de camera mea de camin mai mult decat speram...Desi ma doare, imi mai dau seama de un lucru...Lucrurile nu vor mai fi niciodata la fel...Ma simt oarecum dezradacinata...Ieri, dupa ce mi-am facut bagajele, am mai aruncat o privire in urma...Si am vazut o camera goala si rece...Si parca m-a trecut un fior...Tot ce deosebea camera 48 de altele, era particica de viata pe care i-am imprumutat-o noi, nimic altceva...
S-a mai dus un an...Anul trecut, pe vremea asta, aveam alte griji, care au murit de ceva timp...La fel ca si acea bucatica din mine franta in momentul in care am decis sa plec...
Astazi am mers la practica...Mi-am dat seama, a mia oara in plus, ca mi-am ales bine viitoarea meserie...M-am intors de pe teren cu o alta stare a sufletului...

Aveam atatea de scris...Dar sunt atat de relaxata acum, incat pana si ratiunea mi-a intrat in vacanta...Au fost multe lucruri care m-au durut, lucruri care inca mai dor...Dar sunt infinite alte lucruri care ma fac fericita...Diferenta o fac doar eu...

Astazi n-am trait degeaba...

Alta noapte, alta ora nebuna, inca o zi care devine, clipa peste clipa, un ieri indepartat...E una din zilele la finalul careia pot sa spun "Astazi n-am trait degeaba"...Si pot sa pun linistita capul pe perna fara mustrari de constiinta...Insa in noaptea asta nu se va intampla asa...Nu voi mai dormi...In doua ore si jumatate, am un tren de prins...E trenul care ma duce Acasa...E nevoie de o schimbare...De fapt, de mai multe...Prima consta in diferentierea Acasa/Alba si Acasa/Acasa...Dar, in fond, cred ca doar esenta conteaza...conteaza ca e...locul inspre care ma poarta sufletul,,,In al doilea rand, am nevoie de o gura de aer...Aer purificat de tot ce inseamna proiecte, sedinte, sediu...Dar nu ma pot tine deoparte mai mult de o zi...Maine dimineata ma intorc...
Sunt atat de rupta de oboseala, incat nici nu constientizez daca sunt treaza 100%...Faptul ca inca mai scriu corect imi confirma ca sunt...Am multumirea omului care si-a muncit ogorul de dimineata pana-n seara si vede, zi cu zi, cum sudoarea si bataturile din palme se transforma in viata...
Nu e palpabil ce am facut eu astazi, dar cred ca momentele imi vor ramane gravate pe coarda cea mai sensibila a sufletului...
Imi dau seama, a mia oara, ca sunt un om extem de norocos...si fericit...Ce mi-as mai putea dori...?

Vocea noptilor...

De ceva timp incoace, sunt dependenta...Nu, nu de substante nocive, ci...de iesit noaptea, pe balcon...E ceva nedefinit care ma atrage (tin sa mentionez ca nu ma bantuie niciun gand legat de sinucidere)...Probabil e noaptea de vina...Sau linistea...Ori simplul fapt ca sunt singurul om treaz la o ora nebuna, cand toti ceilalti viseaza sau cine-stie-ce or mai fi facand...
In noaptea asta e ceata, "acompaniata" de un aer umed...E cer senin, dar, spre deosebire de alte nopti, se vad putine stele...Prin vecini, se aude un caine...Se pare ca nici el n-are somn...
In astfel de nopti, ma gandesc la multe lucruri...Simt ca aerul racoros de afara ma ajuta sa ma regasesc, macar partial...Sunt singurele momente in care am parte de sesiunile pe care imi place sa le denumesc "de vorba cu mine insami"...Sunt momente care imi apartin doar mie si de care putini stiu...Ma gandeam astazi..."Cum ar fi daca n-ar mai exista distanta intre noi?Oare ne-am simti mai aproape unii de ceilalti?Oare puntile dintre sufletele noastre ar fi mai trainice?"
E bine ca exista distante...Doar asa mai constientizam faptul ca exista si un "aproape"...Imi dau seama ca atata timp am crezut in ideea de "departe", incat acum, cand incerc sa imi imaginez cum ar fi daca ar fi altfel, esuez...
De aproape noua luni, de cand am luat-o de la capat, aici, parca si timpul, si spatiul, au cu totul alta valenta...Cred ca m-am maturizat...Simt asta in discutiile purtate cu mami si tati, in rarele ocazii cand reusesc sa dau o fuga pana acasa...Parca ma privesc altfel...Parca nu mai e asa cum era...Imi dau seama ca am crescut...
Timpul se scurge mult mai Altfel cand sunt acasa...Probabil ca ii place si lui, in graba pe care e nevoit sa o accepte, sa mai zaboveasca putin...si sa priveasca felul in care se imbina verdele crud al padurii cu cerul senin in luna lui mai...Acasa,luna mai e cea mai frumoasa...Si vara e cea mai scurta...Si toamna ofera cele mai frumoase trairi, iar iarna, nimic nu se compara cu gerul de afara si caldura dinauntru...
Aici, in Alba, am descoperit ca distantele pot fi inlaturate, dar si impuse...Spre bucuria mea, in 70% din cazuri le-am inlaturat...In restul de 30%, le-am impus eu...sau timpul...
Maine am ultimul examen serios din anul 1...Habar nu am cand au plecat clipele...Le credeam infinite, dar, de ceva vreme, se imbulzesc toate inspre final...Finalul facultatii, al pribegiilor si al clipelor pierdute cu zambetul ala tamp, care spune "mi-e lene"...Dar hai ca devin prea serioasa...Mai e ceva pana sa spun ca e gata...Si-mi vine in minte "...Tine minte, sfarsitul nu-i aici..."

Decodari nocturne...

Duminica spre luni noaptea, 3 fara vreo 10...De la 10 am examen...Drept in Asistenta Sociala...30 de subiecte...in jur de 20 invatate (a se citi parcurse si "decodate")...Am incercat o noua figura...Invatat in fata caminului, la ora 1 noaptea...Bineinteles, tovaras mi-a fost Corneliu (totusi, sa nu o uitam pe Milka si sticla de apa plata )...Am parcurs noi vreo 5 si pe Colegu' l-a luat somnul...Spasita, m-am intors la mine in camera...Colegele mele au deja au o ora de somn la activ...Ce ma gandesc eu? Hai sa citesc niste ganduri de-ale bloggerilor ieseni...Nu-i pot numi "prieteni", pentru ca o prietenie presupune reciprocitate,(...) si cum nu stiu cati dintre ei isi mai aduc aminte de fata mea, o las moale...
Acuma realizez ca e chiar dificil sa chinui tastele laptopul-ului pe masa din bucatarie...Ma gandesc...Corneliu e ferm convins ca o sa ne pice subiecte din "Adoptie"...Eu, una, nu-s ferm convinsa de nimic...Am o stare...optimista...Nu-s deloc agitata...Inseamna ca e de bine...
Gandurile incep sa-mi alerge care-incotro...E de inteles...La ora asta, s-or fi plictisit si ele de mine...
Ma asteapta o vara plina...terminat sesiune, o saptamana de vacanta Acasa, intoarcere in Alba, practica de specialitate si, de aici incolo, e ceata...Inca nu ma pot hotari unde vreau sa merg in tabara...Un lucru e cert: merg singura! SSStttt...Sa n-auda mami, ca n-agreeaza genul asta de deplasari solitare...
Urmeaza ceata...E prea mult pentru mine sa planific cu doua luni in avans...
Au trecut 22 de minute...Cred ca e cazul sa ma apuc de citit...Mai am doar o gura de apa plata...E grav!
Scaunul asta din bucatarie e cam incomod...Perfect!Macar asa sunt sigura ca n-o sa adorm cu "Dreptul in A.S." in brate...
Incep sa-mi creez o ambianta...stimulativa...Imediat imi pun Winamp-ul in actiune...Iar e fum in bucatarie...Iar au fumat vecinele de dedesubt...


Somn usor, voua, celor care dormiti...Nici nu stiti ce pierdeti...Habar n-aveti ce frumos e cerul la ora 3 dimineata...

Eu sunt Adela...In alte vremuri, obisnuiam sa fiu Romantica...Cine aude asta acum, ma ia in ras...Poate te intrebi cine sunt, in definitiv...Eu sunt...Eu...un om in cautarea Drumului care duce la Acel Loc unde sa pot prinde Radacini...Ceva imi spune ca l-am gasit deja...

Randurile pe care le scriu acum sunt o promisiune...Randuri cu ganduri...Speranta unui nou inceput...Altfel de inceput...Chiar daca nu stiu sa inot, de data asta ma arunc in necunoscut...Stiu doar un singur lucru...Fericirea se invata...