marți, 29 aprilie 2014

Dimineţi somnoroase

Iubesc dimineţile cufundate-n gene adormite
Şi zâmbete fugare de îndrăgostiţi.
Iubesc dimineţile ce încă nu vor să se nască
Şi răcoarea ce-mi freamătă pe buze.

Îţi iubesc privirea somnoroasă
Ce mă sărută leneş
Doar pentru ca în următoarea clipă
Să se lase iar dezmierdată de vise.

vineri, 31 ianuarie 2014

Fereastra de vizavi



A intrat fără să bată la uşă şi s-a instalat, bineînţeles, tot fără să întrebe. E posibil ca viforul de până acum să fi lăsat dâre adânci şi mult pustiu, altfel că a ştiut din start că locul era încă neocupat. Fără să se lase intimidat, s-a încumetat şi a început să şteargă praful şi să adune cioburile lăsate de cei de dinaintea sa, iar apoi mi-a luat grijuliu sufletul în palmele sale şi a început să-i oblojească rănile.

Speriat de prea multă bunătate şi de gândul că oricum totu-i efemer, sufletul l-a luat de mână şi l-a plimbat prin cele mai ascunse încăperi ale sale, ferecate cu chei neştiute de nimeni. I-a arătat ungherele unde zăceau temerile lui cele mai mari şi coridoarele de-a lungul cărora s-a pierdut de atâtea ori până acum. În final, după ce până şi cel mai neînsemnat colţ de suflet a fost vizitat, şi-a făcut curaj şi, ştergându-şi cu un gest tremurând un început de lacrimă care se pregătea să se nască, i-a spus că poate alege să plece.

Dar el s-a încăpăţânat să rămână. A continuat curăţenia, aerisind apoi toate cămăruţele şi aducându-i chiar câte o rază de soare în fiecare zi. Curând, sufletul s-a însănătoşit, şi-a reamintit cum să zâmbească, iar zâmbetele au făcut ca fereastra sa spre lume să se deschidă larg, în ciuda balamalelor vechi şi ruginite. Curios, el a început să privească afară, savurând gura de aer proaspăt pe care fereastra i-o oferea. A descoperit că totul era acum diferit faţă de cum îşi amintea el să fie: în locul pustiului de odinioară, în faţa lui se înfăţişa un lan de flori, vegheat de o altă fereastră deschisă, de unde îl privea zâmbind un alt suflet. Era cel care îi curăţase ruinele şi îi oblojise rănile. Îl aşteptase răbdător vreme de o eternitate, până ce timpul a devenit potrivit. Şi-atunci a ştiut că n-a fost o întâmplare. Atunci a ştiut că fereastra de vizavi era poarta spre o lume nouă, o lume la care până acum sufletul plin de cicatrici doar visase...

duminică, 1 decembrie 2013

Mici întâmplări banale

Viaţa este o Fata Morgana. Exact când te crezi ajuns pe cele mai înalte culmi, te loveşte din plin, pentru simplul motiv că vrea să îţi servească o lecţie. Una serioasă, nu de orice fel. O lecţie ca o palmă zdravănă, care să te cutremure şi să te determine să îţi reconfigurezi traseul. Traseul de la care te-ai abătut.

Atunci când eşti în vârf, crezi că nimic nu te poate doborî. Te-ameţeşti cu gândul pătimaş că eşti un zeu ce-şi duce traiul pe pământ. Şi-atunci cazi. Redevii tu. În secunda în care simţi întreg Universul prăbuşindu-ţi-se în cap, realizezi cât de mult te-ai schimbat. Cât de mult din tine ai lăsat să se piardă pe drum. Şi de-acum afli că nu a meritat să te vinzi.

Resemnat, iei viaţa de la capăt, recunoscător pentru o altă nouă şansă. Te rearmezi cu principiile şi valorile la care ţineai cândva. Îţi aduci mai aproape oamenii dragi, ca pe o haină menită să te apere de frig şi de tot răul din lume. Şi te bucuri cu suflet de copil. Şi cu credinţă. Ai ajuns acolo unde trebuia...

S-ar spune că lucrurile ieşite din tipare se întâmplă doar unora. De fapt, minunile îndelung-aşteptate ni se ivesc în cale zi de zi, deghizate în mici întâmplări banale...