Mici întâmplări banale

Viaţa este o Fata Morgana. Exact când te crezi ajuns pe cele mai înalte culmi, te loveşte din plin, pentru simplul motiv că vrea să îţi servească o lecţie. Una serioasă, nu de orice fel. O lecţie ca o palmă zdravănă, care să te cutremure şi să te determine să îţi reconfigurezi traseul. Traseul de la care te-ai abătut.

Atunci când eşti în vârf, crezi că nimic nu te poate doborî. Te-ameţeşti cu gândul pătimaş că eşti un zeu ce-şi duce traiul pe pământ. Şi-atunci cazi. Redevii tu. În secunda în care simţi întreg Universul prăbuşindu-ţi-se în cap, realizezi cât de mult te-ai schimbat. Cât de mult din tine ai lăsat să se piardă pe drum. Şi de-acum afli că nu a meritat să te vinzi.

Resemnat, iei viaţa de la capăt, recunoscător pentru o altă nouă şansă. Te rearmezi cu principiile şi valorile la care ţineai cândva. Îţi aduci mai aproape oamenii dragi, ca pe o haină menită să te apere de frig şi de tot răul din lume. Şi te bucuri cu suflet de copil. Şi cu credinţă. Ai ajuns acolo unde trebuia...

S-ar spune că lucrurile ieşite din tipare se întâmplă doar unora. De fapt, minunile îndelung-aşteptate ni se ivesc în cale zi de zi, deghizate în mici întâmplări banale...

Gânduri de (aproape) decembrie, la Alba Iulia

Şase. Au trecut şase ani de când am venit prima dată la Alba Iulia, cu visuri de om tânăr şi nelinişti nespuse nimănui. Şi am rămas. Am transformat oraşul în “acasă”, iar el, în semn de mulţumire, m-a primit cald, ca pe un vechi locuitor al său care, după îndelungi rătăciri, s-a reîntors acolo unde-i era locul.
M-am îndrăgostit de Alba Iulia aproape la prima vedere. Oraşul m-a cucerit prin oamenii săi calzi şi frumoşi şi tot ei m-au determinat să rămân. În vara lui 2007, la Obelisc, învăluind în priviri zările, mi-am dat seama că mă aflu acolo unde trebuie.

Alba Iulia este un antonim luminos al locului unde mi-am petrecut o parte din viaţă. Acum, când întâmplarea face să pot să îl revăd doar la sfârşit de săptămână, mi se pare cu atât mai frumos... Astăzi, trecând prin Cetate, m-a străbătut un sentiment de drag: drapelul arborat pe faţada Catedralei, pe-un fundal de cer senin. Şi i-am spus iar că-l iubesc!
Vine 1 decembrie, Alba Iulia (re)devine destinaţie râvnită de tot poporul. E singura zi din an în care parcă mi-e groază să ies din casă. Mă simt de parcă mi-ar fi cotropită casa de străini şi de agitaţie. Ce noroc că Ziua Naţională durează doar o zi!

Dac-ar fi să pot cere ceva oraşului, atunci mi-aş dori ca, pentru prima dată, să mă facă să îmi petrec Sărbătorile aici. Atunci ar însemna că da, sunt într-adevăr acasă! Până atunci, însă, îmi găsesc refugiul la cealaltă casă, cea a alor mei, unde pot să-mi odihnesc sufletul ori de câte ori simt că oraşul mă prea oboseşte.

Urcuşuri şi coborâşuri.

Am avut un an greu. Un an în care o schimbare a precedat o alta. Un an în care, deşi aveam cea mai mare nevoie de mine, am renunţat, de cele mai multe ori, să îmi stau alături. Am preferat să mă autosabotez, spunându-mi că nu sunt suficient de bună. Că, într-un fel, nu merit lucrurile frumoase care mi se întâmplă. Că oamenii care îmi sunt aproape rămân acolo doar pentru că simt că ar fi datoria lor morală să facă asta.
Am fost sus şi am căzut până în adâncurile cele mai întunecate ale fiinţei mele. A început să îmi fie frică să mai rămân doar eu cu mine, în timp ce odinioară, savuram fiecare clipă petrecută în acest fel. Tânjesc după liniştea pierdută a gândurilor mele şi mi-e dor de bucuria de a trăi pe care obişnuiam să o am.
Încerc să reclădesc cărămizile ciobite care au format în alte vremuri oaza mea de linişte. Va fi o călătorie anevoioasă, dar îmi promit să mă bucur de fiecare secundă pe care ea mi-o oferă!