Am avut un an greu. Un an în care o schimbare a precedat o alta. Un an în care, deşi aveam cea mai mare nevoie de mine, am renunţat, de cele mai multe ori, să îmi stau alături. Am preferat să mă autosabotez, spunându-mi că nu sunt suficient de bună. Că, într-un fel, nu merit lucrurile frumoase care mi se întâmplă. Că oamenii care îmi sunt aproape rămân acolo doar pentru că simt că ar fi datoria lor morală să facă asta.
Am fost sus şi am căzut până în adâncurile cele mai întunecate ale fiinţei mele. A început să îmi fie frică să mai rămân doar eu cu mine, în timp ce odinioară, savuram fiecare clipă petrecută în acest fel. Tânjesc după liniştea pierdută a gândurilor mele şi mi-e dor de bucuria de a trăi pe care obişnuiam să o am.
Încerc să reclădesc cărămizile ciobite care au format în alte vremuri oaza mea de linişte. Va fi o călătorie anevoioasă, dar îmi promit să mă bucur de fiecare secundă pe care ea mi-o oferă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu