Se lasa noaptea…In goana trenului, mi se face dor de munte, de salbaticie, cu rasarit de boabe de roua si fosnet de amintiri...Mi-e de ajuns sa ascult o melodie si sa vad un petic de lumina, pentru ca in mine sa se nasca intelesuri noi gravate cu lucruri vechi...Imi doresc cu ardoare sa-mi gasesc cealalta jumatate de zambet, pierduta undeva, intr-un timp nedefinit...
Desi am gasit deja locul unde simt ca pot prinde radacini, ceva lipseste...Am nevoie de un zambet drag cand cobor franta, din tren, si de-un sarut pe frunte, care sa stearga ghearele ascutite ale noptii...Am nevoie de mana calda care sa ma bata prieteneste pe umar in semn ca totul e la locul lui si de privirea care sa imi sopteasca « Sunt aici, te astept... »
Imi doresc sa am doar un singur motiv sa ma intorc, in loc de multele care nu mai conteaza...Am nevoie de un «Ma gandesc la tine... » cand ma astept cel mai putin, de o incurajare cand ma simt ingenuncheata, de o mustrare cand uit sa mai fiu eu...Imi doresc o lume noua, impartita la mult mai putini decat pana acum, o lume tesuta cu fir de vis si scanteieri de stele...
Visez la momentul in care viata imi va surade cu o explozie de caldura sufleteasca si imbratisari care sa nu mai plece...Visez clipa in care mancarea va avea gust de dragoste si
povestea nu va mai contine numere prime...
Astept momentul in care voi auzi spunandu-mi-se « Pe unde-ai ratacit atata timp ?Daca-ai stii de cand te-astept... »
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu