Experienţe marcante...

Astăzi se-mplineşte-o perioadă anume de când cineva cu soare-n priviri mi-a transformat viaţa în zâmbete...

În timpul scurs de la ultimul potop de gânduri, am mai pus un an în raniţă, am mai învăţat câte ceva, am mai visat oţâră...

Ultimele zile au fost o revelaţie pentru zăpăcita-mi existenţă si un posibil punct de plecare pentru ce aş putea deveni...

Una dintre cele mai marcante experienţe pe care am trăit-o vreodată a fost aceea de a preda :) Dincolo de emoţii şi de soarta potrivnică, am reuşit să nu-i traumatizez prea tare pe copiluţi. Unii mi-au spus că sunt chiar o profă super!

Ce am învăţat? Faptul că privirea plictisită a unui copil mă poate dărâma chiar mai tare decât oboseala şi că, totuşi, nu e chiar atât de greu să ceri mai mult...În primul rând, de la propria persoană!

Fata cu ochii gri...

Mi-e dragă...Tare dragă...E frumoasă, cu o strălucire de copilă zgâtie în priviri şi cu o minte ascuţită care mă şochează şi pe mine câteodată. Umorul ei, fără a fi tăios, poate dezarma o hoardă întreagă de adolescenţi aflaţi la vârsta acneei, care încearcă să descopere ce se ascunde dincolo de cămaşa care se mulează perfect pe talie...

O ştiu de când s-a născut, din vremea în care, copil la rându-mi, îi construiam castel din perne, cu străjeri-păpuşi şi îi ascultam gângurerile.

A crescut şi tare mi-e că ştie mult mai bine decât mine ce vrea să fie, chit că ne despart câteva mii de zile. Are un zâmbet şăgalnic şi o gropiţă care o face cu atât mai frumoasă...

Ştie, fără îndoială, mult mai multe decât cele de care avem eu habar la vârsta ei. Îmi place s-o văd cum se stresează pentru orice nimic şi cum, la un moment dat, se satură şi renunţă. Mă amuză felul în care ea şi prietenă-sa cea mai bună se alintă şi se ciondănesc, ca apoi să o ia de la capăt cu "treburile lor serioase".

O ascult cu plăcere cum îmi povesteşte despre încă vreo bătălie câştigată cu chimia, fizica ori geografia şi o dezmierd spunându-i că e singura blondă deşteaptă pe care o cunosc (din mamă şatenă, cu ochii verzi şi tată brunet, cu ochi căprui, am rezultat noi : eu, brunetă cu ochii lu' tati şi ea, blondă cu ochii...albaştri!). Îmi place s-o sâcâi, însă, strigând-o "fata cu ochii gri", dar ştiu că mă iubeşte şi nu se supără dintr-atâta...




Mi-e cu atât mai dragă, cu cât nu-mi reproşează niciodată că, în fiecare an, de ziua ei îi cumpăr câte o pereche cercei, şi se bucură sincer şi copilăresc cu câte-un "waaa, ce-mi plaaac!"

Am ajuns la concluzia că tot materialul genetic bun al lu' mami şi al lu' tati s-a păstrat pentru ea, altfel nu-mi explic cum de-i merge mintea cu aşa viteză şi de unde scoate replicile alea inteligente când mai trimite câte-un pretendent la plimbare...

Aşa cum spuneam, sister, eşti singura blondă deşteaptă pe care o ştiu (fără supărare pentru celelalte blonde - o singură soră am), să-mi trăieşti!

Dincolo de anotimp...

E ceva timp de când mă întreb prin ce minune ajung doi oameni, El și Ea, două existențe diferite, aparent fără niciun scop comun, să își contopească sufletele și viețile și toate sentimentele în cadrul Poveștii în doi...

Mă privesc pe mine însămi cu indulgență, asumându-mi riscul de a fi înțeleasă greșit. Probabil că doar cel care n-a simțit vreodată tresăririle propriei inimi, ca răspuns al îmbrățișării omului drag și-ar permite să ia în râs zâmbetul tâmp al unui îndrăgostit. Tineri sau bătrâni, pierduți în negura vremurilor, iubind, ating veşnicia...

Am fost omul cel mai netrebnic, acum sunt şi cel mai fericit. Dacă-aş fi ştiut că lucrurile nu sunt monocrome, aş fi avut încredere...Aş fi ştiut că, într-o zi, visul va prinde contur. Dacă-aş fi crezut, m-aş fi lăsat în voia întâmplării...Dacă-aş fi văzut dincolo de mine... mult zbucium aş fi scutit...

Îl văd cufundat în visare şi îmi fac loc în viaţa lui...Numerele prime s-au pierdut dincolo de mine, tine, sau anotimp...

Ceasul iubirii...

Noaptea are un parfum doar al ei, pe care l-am descoperit atunci când nici nu ştiam că ea există...Aud vocea caldă a lui Victor Socaciu şi mă uit cu drag la cartea pe care tocmai am terminat-o de citit...Aşa au reuşit cuvintele ei simple să îmi încălzească sufletul aflat în căutarea echilibrului dintre vara din el şi iarna de afară...Ecoul fiecărei şoapte din ea stârneşte, încă, unduiri de sentimente în mine, fără să fie ruşinat că dă buzna peste propriile-mi ecouri.
Tineri sau bătrâni, frumoşi sau şterşi, cu zâmbetul pe buze sau cu sufletul sfâşiat de viforul singurătăţii, având în gând poveşti cu "ar fi putut fi odată" sau proiecţii de "va fi cândva", cu toţii ne permitem să visăm la focul care mistuie raţiunea şi măreşte numărul de bătăi ale inimii...
Dacă n-aş trăi-o, aş spune că dragostea totală, fără început şi fără sfârşit, există doar în cărţi frumoase şi filme ale existenţelor muribunde...

Îmi permit să las aici câteva şoapte care stârnesc ecouri :


"Dorul are nişte corzi ca de violoncel, îţi spune pe tonurile cele mai grave şi mai tandre cât de mult iubeşti. Câteodată, corzile se rup, una câte una. Nu încerca să le înnozi, va suna atât de fals...
Trăieşte-ţi dorul şi nu încerca să-l închizi în casă când pleci.Ia-l cu tine peste tot, îţi va lumina zâmbetul.
Nu încerca să-ţi povesteşti dorul. Spune-i doar omului de care ţi-e dor, în toate felurile. Orice altă persoană nu va rezona cu dorul tău." (Mihaela Rădulescu, "Nişte răspunsuri")

Noian de bătăi de... suflet

Îmi place să ascult liniştea nopţii...Mai mult decât atât, îmi place să mă ascult pe mine, integrată în tumultul de gânduri ce-mi cerşesc picături de suflet...

Mi-e drag de atât de multe zvâcniri de viaţă, că uneori mi-e teamă ca nu cumva să le strivesc în suflet de prea multă dragoste...Mi-am dat seama că soarele are aceeasi temperatură ca şi corzile cele mai ascunse ale inimii.

Iubesc zâmbetele care ascund în ele o lume întreagă şi privirile care vorbesc fără cuvinte.


Cred, simt şi trăiesc...

Nu pot nega ceea ce sunt...

Obişnuiam să spun că viaţa mea de dinainte de a veni la Alba Iulia a lăsat loc celei pe care o trăiesc de doi ani încoace. În urmă cu câteva luni, mi-am dat seama, însă, că "vieţile" mele se mai şi contopesc uneori...

Înainte de a intra în detalii, trebuie să menţionez că m-am ferit să scriu aici despre ceea ce fac eu în timpul liber...Adică despre Liga Studenţilor din Universitatea "1 Decembrie 1918" Alba Iulia, mai pe scurt, LSUA. Motivul e simplu : simţeam că Liga (aşa cum e ea numită de generaţii întregi) îmi ocupă atâta amar de vreme, încât aveam o nevoie acută de a avea un loc numai al meu...Un loc în care omul din mine să spună ce simte, dicolo de toate...

Ei bine, în momentul în care Liga a ajuns de 1 mai la mine acasă, la Băniţa, şi am văzut pe faţa fiecăruia dintre cei 20 de poznaşi pofta cu care priveau cozonacii cu măr făcuţi de mami, mi-am dat seama că e vorba de una şi aceeaşi viaţă...

Acelaşi sentiment l-am avut şi weekendul trecut...Aceeaşi echipă, alţi oameni dragi şi, mai presus de toate, Omul cel mai drag...


Acum, la 20 de ani de viaţă, îmi dau seama, mai mult ca oricând, că sunt suma atâtor multitudini de lucruri frumoase, care mi-au amprentat existenţa, că nu pot decât să consider că trăiesc într-o zodie a norocului (nu degeaba m-am născut într-o zi primăvăratică de duminică)...

2 ani...2 luni...Oameni dragi...Alegeri care dor...

Astăzi mi-am rederulat în minte ultimii doi ani...Bucurie, prieteni, lacrimi, oboseală, echipă, râsete, glume, stres, viaţă trăită cu intensitate maximă...

E-aşa un zbucium la mine în suflet, de parcă toată toamna urâtă de afară mi s-ar fi cuibărit în piept...M-am desprins şi, în loc, parcă a rămas carne vie. Nu cred să fi luat până acum o decizie care să mă doară mai tare, dar care, în acelaşi timp, să îmi fie atât de necesară.

Îmi doresc să mai pot privi lucrurile cu naivitatea cu care le priveam acum doi ani...Mi-aş dori să existe doar oameni faini, la fel ca şi cei care mi-au amprentat viaţa cu căldura lor...De-aş putea să opresc măcar o săptămână timpul în loc, acele şapte zile le-aş trăi cu ei!

Simt că s-a rupt ceva în mine, de parcă o coardă a sufletului nu mai vibrează la fel...

E timpul să o iau de la capăt, pe alt drum, însă rămân cu voi! O parte din mine va fi mereu acolo...

Acum, datorită unui zâmbet drag, nu mai cred în numere prime...