Dincolo de anotimp...

E ceva timp de când mă întreb prin ce minune ajung doi oameni, El și Ea, două existențe diferite, aparent fără niciun scop comun, să își contopească sufletele și viețile și toate sentimentele în cadrul Poveștii în doi...

Mă privesc pe mine însămi cu indulgență, asumându-mi riscul de a fi înțeleasă greșit. Probabil că doar cel care n-a simțit vreodată tresăririle propriei inimi, ca răspuns al îmbrățișării omului drag și-ar permite să ia în râs zâmbetul tâmp al unui îndrăgostit. Tineri sau bătrâni, pierduți în negura vremurilor, iubind, ating veşnicia...

Am fost omul cel mai netrebnic, acum sunt şi cel mai fericit. Dacă-aş fi ştiut că lucrurile nu sunt monocrome, aş fi avut încredere...Aş fi ştiut că, într-o zi, visul va prinde contur. Dacă-aş fi crezut, m-aş fi lăsat în voia întâmplării...Dacă-aş fi văzut dincolo de mine... mult zbucium aş fi scutit...

Îl văd cufundat în visare şi îmi fac loc în viaţa lui...Numerele prime s-au pierdut dincolo de mine, tine, sau anotimp...

Infinit mai tare...

A trecut mult timp de când am încetat să mai vorbesc cu mine însămi...Undeva, într-un punct pe care încă nu l-am localizat, s-a rupt puntea care mă ţinea legată de vechea eu...La fiecare pas, nu încetez să mă minunez de cât de mult m-am schimbat... Văd în jurul meu oameni fericiţi, însufleţiţi de minunea clipei...Şi mă simt tot mai bătrână sufleteşte...Mă prind de orice mică speranţă, dar fiecare se rupe sub greutatea neliniştilor... Neputinţa de a mă desprinde şi de a-mi continua drumul mă face să cred că am trăit prea intens, prea repede, poate prea devreme totul...Dacă aş şti cu certitudine că aici trebuie să se termine, aş pleca fără să mă uit în urmă, împăcată că am cunoscut oameni frumoşi, locuri simple şi lucruri în care să cred...
Gândurile prea multe care îmi dau târcoale mă fac să bănuiesc un adevăr crud...cred că m-am maturizat...A venit pe nepregătite şi nu mai vrea să plece, aidoma iernii care obişnuieşte să pună stăpânire pe pădurea copilăriei mele...

...şi mi-e dor...Aproape de fiecare dată, am avut ghinionul să nu primesc ce-mi era mai drag...Şi nu ştiu care-i mai mare blestemul...Să ţi se dea ce vrei sau să nu...Mă sfâşie lupta asta cu mine...Între a iubi sau a sta deoparte, jalnic spectator la derularea scenei al cărui actor principal e în umbră...Şi dacă frumuseţea aia fizică nu contează, atunci ce? Inteligenţa, devotamentul faţă de o cauză? Parcă-aş vrea să dau tot ce am pentru o secundă de iluzie...Dar ştiu că, odată apusă, secunda va durea infinit mai tare...
Efemeră prin clipe până acum, fericirea nu şi-a făcut cuib aici...Preferă să-şi continue drumul, leneş, poposind la cei ce o cunosc deja...şi mi-e dor...de-un surâs care să cuprindă în el întreg Universul, de-o privire caldă şi de un umăr pe care să plâng...Şi n-aş mai cere altceva...

Dar e mult, prea mult, de când focul mistuie ce-a mai rămas din mine şi vântul împrăştie în lume bruma de dragoste limpezită de lacrimi...Şi parc-aş lăsa totul şi-aş pleca...Dar reîntoarcerea ar fi şi mai grea atunci...

20...

20 de ani...O singură zi, frumoase clipe...

La miezul nopţii, mi-au cântat „La mulţi ani!” unii dintre cei mai dragi oameni din viaţa mea...Şi nu oricum, ci în frunte cu Mascota Universităţii, încredinţată lui Ionuţ cu proces verbal, după îndelungi rugăminţi...
Dar hai să o iau de la început...Ce-i drept, aveam eu unele bănuieli cum că mi se pregăteşte ceva, dar habar nu aveam ce...Asta până când am fost trezită din somn de nişte bubuituri în uşă: „Deschideţi, poliţia!”. Am deschis, cu ochii încă lipiţi de somn şi surprizăăă...Erau toţi ai mei acolo, cântându-mi „La mulţi ani!” pe holul căminului. Cred că am devenit cu adevărat şocată în momentul în care am ieşit în prag şi am văzut cât de mulţi sunt : 19 şi cu mine, 20 (hehe, câte unul pentru fiecare an din viaţa mea). Atâţia oameni strânşi din n locaţii, în miez de noapte, pentru mine...

Dincolo de toate, uitându-mă la ei, îmi doream să pot închide în suflet secunda şi să n-o mai las să moară vreodată...Le vedeam feţele parţial adormite, încă mai îmi simţeam inima vrând parcă s-o zbugnească din piept şi aveam sentimentul acela de „omul potrivit, la locul şi în momentul ideal”. În momentul respectiv, am simţit că, dintr-o mie de locuri între care să aleg, tot aici, în camera 48, alături de ei, aş fi vrut să fiu.

Îmi simt sufletul prea copleşit de fericire ca să pot exprima tot ce am simţit în ultimele ore...A fost, poate, o confirmare a faptului că, în sfârşit, am locul meu şi pare că am găsit singurul motiv pentru a mă întoarce, în loc de miile care nu mai contează...

Şi dacă tot e ziua mea, am profitat la maxim...Bine, să zicem că nu visam eu să mi-o petrec într-un amfiteatru plin cu studenţi, discutând cu ei dacă mărim sau nu bursele ( :D ), dar mi-am luat inima-n dinţi şi, într-un final, am câştigat un pariu cu mine...Recunosc, nici eu nu mă aşteptam să fiu „aşa de daring”...




P.S. : Mulţumesc Adela, Mirela, Nicu, Iulia, Ana, Alex, Ada, Florin, Olivia, Mirela, Cătă, Moni, Marius, Rareş, Aurelian, Ionuţ, Ana, Rudy, Maru, Mălina, Ioana (am respectat întocmai ordinea de pe carte :) Aaa, mii de mulţumiri Ancăi! Ştie ea de ce...

Un an cât o viaţă...

În mai puţin de două ore împlinesc 20 de ani...Început de viaţă pentru unii, la mine, punct culminant. Am atâtea clipe şi oameni dragi în suflet, că mi-ar fi greu să îmi dau seama care e secunda de care m-am îndrăgostit la 19 ani. Simt că am, în sfârşit, gaşca de prieteni la care am visat dintotdeauna. Mi-am găsit locul, am plâns, am râs cu poftă, m-am revoltat...Am trăit fiecare bătaie a inimii cu intensitatea unei ultime clipe. Am ajuns unde nu speram vreodată să fiu, am avut parte de căzături mai dureroase decât credeam că pot suporta. Mi-am descoperit primele fire de păr alb cu naivitatea unui copil care vede pentru prima dată zăpada...Nu ştiam câte-or să mai urmeze la rând.

Am găsit chipuri cunoscute, cu priviri care mă susţineau, atunci când nu mai credeam nici măcar eu în mine. M-am simţit omul cel mai fericit din Univers, dar şi cea mai netrebnică vietate de pe Pământ...Dincolo de toate, simt că nu am trăit degeaba tot timpul ăsta...

Doamne, câte-or mai fi de trăit de-acum încolo! Fac un pas în faţă, apoi încă unul...Nu e chiar atât de greu pe cât părea...E-nceput de speranţă, cu licăr de primăvară...

Univers ravasit...

Dupa atata amar de timp, inca mai poate face sa imi vibreze sufletul...Cum se poate ca timpul, crud si rece ori de cate ori i-am cerut sa se opreasca, sau macar sa-si incetineasca goana-i salbatica, a trecut mai departe, urmandu-si propria poveste in care ma vrea personaj, si acum, cand nu dadeam nicio sansa unor sentimente nascute undeva, demult, prea devreme si prea adanc, sa-mi rada in fata aratandu-mi ca nimic nu s-a schimbat, ca am ramas acelasi copil prostut, aflat in cautarea Drumului...?
Au trecut ani...Ma credeam schimbata, nutrind alte sentimente...Credeam ca mai e doar scrum...Cat m-am inselat!
Desi obisnuita sa nu cred in promisiuni, de data asta a trebuit sa accept ca am si eu momentele mele de glorie...in care promisiunile, fie ele rostite sau nu, devin palpabile...si mult mai frumoase decat imi aminteam eu...
Un Univers ravasit in cateva secunde...Zambete fugare...Priviri curioase...Sentimente impletite...Mii de lucruri care vor sa fie spuse, ramase in final nerostite...
A fost lung drumul...A fost nevoie de ani...Si de multe sperante...

Si cat de lung o mai fi de-acum incolo...

"Iubire, bibelou de porţelan,
Obiect cu existenţa efemeră,
Te regăsesc pe-aceeaşi etajeră
Pe care te-am lăsat acum un an..."

(Ion Minulescu, "Romanta fara ecou")

Lucruri simple...

Lucruri simple...

...sa stau cu mami la o poveste despre toate...
...sa merg cu tati pe munte...
...sa o ascult pe Sorella in timp ce imi povesteste cu entuziasm ultimele peripetii de la scoala...
...sa port o discutie filosofica cu Corneliu...
...sa ascult noaptea cantecul greierilor...
...sa privesc rasaritul soarelui de la etajul 3, si toata lumea sa doarma, numai eu sa fiu treaza...
...sa stau pe spate si sa privesc cerul...
...sa merg desculta pe iarba...
...sa scriu...
...sa rad...
...sa sun un om drag pe care nu l-am mai vazut de mult timp si sa-i spun "mi-e dor de tine..."
...sa impachetez cadouri...
...sa imi mangai pisica...
...sa miros florile...
...sa merg intr-o Biserica si sa ma las cuprinsa de linistea ei...
...sa stau de vorba cu mine insami...
...sa ma duc la culcare cand toti ceilalti incep sa se trezeasca...
...sa ascult "glasul rotilor de tren"...
...sa stau pe bacon si sa ascult Linistea...
...sa imortalizez sentimente, ganduri, oameni, locuri...
...sa spun "da, o sa fie bine"
...sa ma aranjez si sa ma simt speciala intr-o zi obisnuita...
...sa gatesc un nou fel de mancare cu titlu pompos si cu gust groaznic...
...sa improvizez ceva si sa imi si reuseasca figura...


...care ma fac fericita...

Sentimente...Ganduri...Trairi...

Sentimente...Ganduri...Trairi...
Cam la cuvintele astea trei se rezuma ziua de astazi...De fapt, pot spune ca intreaga mea viata poate fi cuprinsa in ele...
Am trecut prin parc, obligata de imprejurari...Doamne, e ca o particica de Rai...Nu stiu cum il vedeti voi, ceilalti,dar eu il si simt...Miros de iarba cosita...Verdeata...Salcami infloriti...Suvite de apa care se tot alearga...Incep si trandafirii sa infloreasca...
De cate ori, straine, ai trecut pe langa ele fara sa le vezi?
De cate ori n-oi fi trecut si eu ,oarba si surda, prinsa in iuresul nebun al gandurilor...?
E frumos aici...E acasa...Acasa, adica locul in care ma tot intorc de vreo 7 luni incoace...Cateodata, mi se face dor...De ceva...Sau de Cineva...Tot mai des...
Tot astazi, un om drag mie imi spunea "Gata, te-ai facut oraseanca...Nu mai esti fata de la Banita..." Indraznesc s-o contrazic...Am ramas tot eu...Fata care merge desculta pe iarba, care tresare la mirosul de fan cosit, cea care sta noaptea pe balcon si priveste cerul...Aceeasi eu...Oricat as incerca, nu pot schimba ceea ce sunt...


Haideti la Alba...E frumos aici...

Cei ce conteaza nu se uita veci...

Suntem actori pe scena Vietii...Am auzit asta de nenumarate ori pana acum...Abia acum realizez cat adevar ascunde...
Au fost multi cei care au facut doar figuratie in piesa atribuita mie (metaforic vorbind, bineinteles)...Sunt putini cei care mi-au ramas...Dar asa cu imi spunea Bianca in urma cu cateva minute, "Cei care conteaza nu se uita veci"...
Departe de mine in momentul de fata, il simt la fel de aproape ca atunci cand statea langa mine...Poate chiar mai aproape...
Te intrebi despre cine vorbesc?Da, e vorba de un El...Dar nu orice el...Este vorba despre un Om, in primul rand...Care citeste cuvintele din tacerea mea si...
Cum iti dai seama cand cineva te iubeste?Cum iti dai seama ca iubesti pe cineva?Am ajuns la concluzia ca, de fapt,nu stii niciodata...In schimb, simti...Cred ca ma axez prea mult pe sentimente...
Va mai intreb ceva...Vi se intampla sa aveti scanteieri de amintiri atunci cand ascultati o melodie, sau cand simtiti un parfum?Vi s-a intamplat sa traiti aceste scanteieri mai profund decat le-ati simtit in momentul in care s-au intamplat?Eu ma confrunt cu asta in fiecare zi...

S-ar putea ca tot ca scriu eu aici sa fie considerat "subtire"...Imi asum riscul...Sa spunem ca exercitiul pe care il fac scriind aici ma ajuta sa ma regasesc...Aveam nevoie de un respiro, de un moment impartit doar cu mine, in care sa imi dau seama cine sunt cu adevarat...Simt ca sunt pe drumul cel bun...
Dar tot mi-e dor...