Şi nu mi-a fost destul...

Nu credeam s-ajung... să mă simt prizonieră în oraşul mare, dar infinit mai mic decât visele mele... Multă vreme, am avut complexul "copilului de la ţară" şi-acuma tânjesc după alte valenţe pe care timpul mi le-a împărtăşit...

Mi-e dor... de mirosul de fân, în toiul iernii, de urmele mari ale unei sănii trase de un cal negru şi de mirosul pur al rufelor uscate în aerul rece, de munte...

Mi-e dor... de zilele în care iarna încă n-a plecat şi primăvara încă n-a venit, cu adiere uşoară de vânt şi miros de copilărie...

Mi-e dor... de cântec de izvor, foşnet de pădure şi ţârâit de greieri...

Mi-e dor... de miresmă de foc de brad şi căldură de teracotă, destulă cât să-ncălzescă piepul încătuşat de frig şi nelinişti...

Şi toate astea le-am avut, cândva... Şi nu mi-a fost destul..

Revoltă şi creativitate...

Ieri eram depresivă, obosită şi revoltată...Astazi, sunt doar revoltată. Ieri, eram terifiată de gândul că aş putea ajunge un biet funcţionăraş plictisit de locul de muncă, de oameni... de tot, îngropat sub un maldăr de hârtii care umplu nişte rafturi ce stau să se prăvălească. Astăzi, îmi dau seama că pot să evit asta. Dar, pentru a realiza acest măreţ lucru, trebuie să învăţ ce înseamnă consecvenţa şi management-ul timpului.

Îmi place să cred că sunt un om creativ. Trebuie să creez, altfel, mă ofilesc.

Pe tot parcursul liceului, am fost obişuită să îmi pun creativitatea la lucru. Fie că era vorba de eseuri la istorie (despre lupta aprigă dintre catolici şi ortodocşi ori despre cum a descoperit Cristofor Columb America), fie că scriam compuneri la franceză de "30 de rânduri, coală ministerială" (în care, indiferent de temă, ajungeam să vorbesc despre dragoste) sau engleză (despre cum aş fi fost eu o rebelă de-aş fi trăit în vremea curtezanelor), îmi plăcea la nebunie să-mi pun neuronii în mişcare. Acum, după aproape 3 ani de facultate, îmi dau seama că perioada aceasta din urmă mi-a ucis orice spirit creator.

Spuneam, în introducere, că astăzi sunt doar revoltată. Mă doare să văd că încă mai primesc, în cadrul examenelor, subiecte care necesită reproducere papagalicească (aproape un pleonasm, însă depinde foarte mult de specia de papagal)! Am urât dintotdeauna învăţatul mecanic şi ajung acuma, după 75% din viaţă petrecută pe băncile şcolilor, să văd că metoda asta de evaluare are mare succes, atât la profi, cât şi în cazul studenţilor care speră că s-o face nenea de la catedră că nu vede când se scot sursele de inspiraţie interzise.

Dincolo de asta, sunt convinsă că Domnul "Doar o vorbă să-ţi mai spun" se răsuceşte în mormânt cu 800 de rotaţii/minut când vede halul în care limba română este terfelită. Mi-ar fi jenă, ca profesor, să mă îndur să-i dau plodului medii de trecere în clasa a V-a, când el habar n-are să lege o frază coerent, darămite să îl las să trecă de liceu şi bacalaureat şi să ajungă student cu mari pretenţii de intelectual.

Sper ca până la vară, când mi-oi da licenţa, să-mi vină vreo idee briliantă despre cum ar arăta locul meu de muncă cel-de-vis şi să-mi şi găsesc unul aşişderea, că de nu, scumpa mea creativitate se va duce-n lumea celor drepţi şi eu voi ajunge o acritură de babă, care, la pensie, o să urle la ţâncii care bat mingea în faţa ferestrei ei!


P.S. Da, ştiu, dramatică schimbarea de stil! Promit să revin cu o atitudine ceva mai pacifistă...după ce îmi trece revolta...