sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Gânduri de (aproape) decembrie, la Alba Iulia

Şase. Au trecut şase ani de când am venit prima dată la Alba Iulia, cu visuri de om tânăr şi nelinişti nespuse nimănui. Şi am rămas. Am transformat oraşul în “acasă”, iar el, în semn de mulţumire, m-a primit cald, ca pe un vechi locuitor al său care, după îndelungi rătăciri, s-a reîntors acolo unde-i era locul.
M-am îndrăgostit de Alba Iulia aproape la prima vedere. Oraşul m-a cucerit prin oamenii săi calzi şi frumoşi şi tot ei m-au determinat să rămân. În vara lui 2007, la Obelisc, învăluind în priviri zările, mi-am dat seama că mă aflu acolo unde trebuie.

Alba Iulia este un antonim luminos al locului unde mi-am petrecut o parte din viaţă. Acum, când întâmplarea face să pot să îl revăd doar la sfârşit de săptămână, mi se pare cu atât mai frumos... Astăzi, trecând prin Cetate, m-a străbătut un sentiment de drag: drapelul arborat pe faţada Catedralei, pe-un fundal de cer senin. Şi i-am spus iar că-l iubesc!
Vine 1 decembrie, Alba Iulia (re)devine destinaţie râvnită de tot poporul. E singura zi din an în care parcă mi-e groază să ies din casă. Mă simt de parcă mi-ar fi cotropită casa de străini şi de agitaţie. Ce noroc că Ziua Naţională durează doar o zi!

Dac-ar fi să pot cere ceva oraşului, atunci mi-aş dori ca, pentru prima dată, să mă facă să îmi petrec Sărbătorile aici. Atunci ar însemna că da, sunt într-adevăr acasă! Până atunci, însă, îmi găsesc refugiul la cealaltă casă, cea a alor mei, unde pot să-mi odihnesc sufletul ori de câte ori simt că oraşul mă prea oboseşte.

4 comentarii:

DAN IOAN GROZA spunea...

super...felicitari:)

Adela spunea...

Mulţumesc frumos!

mimi spunea...

cum de... ?

Adela spunea...

Se pare că... m-am reîndrăgostit! :)