"...Tu doar închide ochii / Şi lasă-te pe umărul meu..."

Am soare-n priviri...

După o lungă perioadă de nelinişti, îmi simt gândurile limpezi şi sufletul încălzit de minunea unei primăveri care promite să revină...Îmi simt inima bătând mai viu ca niciodată, iar din străfunduri răzbate un ecou plin de dragoste...Am crezut şi, iată, e aici!

Un zâmbet cald, capabil să topească zăpada şi tot viforul, mi s-a cuibărit în suflet şi refuză să se lase ademenit de gânduri rele...

E oaza mea de linişte în lumea asta nebună, e umărul pe care îmi pot odihni capul atunci când nălucile vor să mă doboare, e glasul care mă alintă atunci când mă cuprinde deznădejdea, e mâna care şterge tot ce e rău de pe fruntea mea...E Acolo fără să întrebe de ce sau să ceară ceva în schimb...Şi tocmai asta face diferenţa...


Sper să aveţi ocazia să întâlniţi un astfel de om...Eu am fost norocoasă şi l-am găsit!

2 ani...2 luni...Oameni dragi...Alegeri care dor...

Astăzi mi-am rederulat în minte ultimii doi ani...Bucurie, prieteni, lacrimi, oboseală, echipă, râsete, glume, stres, viaţă trăită cu intensitate maximă...

E-aşa un zbucium la mine în suflet, de parcă toată toamna urâtă de afară mi s-ar fi cuibărit în piept...M-am desprins şi, în loc, parcă a rămas carne vie. Nu cred să fi luat până acum o decizie care să mă doară mai tare, dar care, în acelaşi timp, să îmi fie atât de necesară.

Îmi doresc să mai pot privi lucrurile cu naivitatea cu care le priveam acum doi ani...Mi-aş dori să existe doar oameni faini, la fel ca şi cei care mi-au amprentat viaţa cu căldura lor...De-aş putea să opresc măcar o săptămână timpul în loc, acele şapte zile le-aş trăi cu ei!

Simt că s-a rupt ceva în mine, de parcă o coardă a sufletului nu mai vibrează la fel...

E timpul să o iau de la capăt, pe alt drum, însă rămân cu voi! O parte din mine va fi mereu acolo...

Acum, datorită unui zâmbet drag, nu mai cred în numere prime...

E vorba de echipă!

Scriu rar şi doar atunci când există ceva care să îmi facă sufletul să zvâcnească...

E noapte, e sesiune, e Alba Iulia, marea mea dragoste...E-atât de linişte şi de frumos şi parc-aşa m-am obişnuit cu colţişorul ăsta de lume, că tare mi-e că n-o să-l mai pot înlocui vreodată...Cred în destin şi în faptul că nu există întâmplare...E miraculos cum un zâmbet, o vorbă bună, o mână întinsă într-o secundă de nelinişte pot schimba un întreg Univers.
Există oameni care dau strălucire timpului fără să le pese că e criză financiară, că au muncit prea mult zile la rând sau că, pur şi simplu, nu au chef...

Mai există oameni pe care e de-a dreptul fascinant să îi descoperi...Să vezi omul din spatele şefului, al profului preferat, al tatălui...Să desluşeşti misterul care îi face să gândească într-un anumit fel, acelaşi, poate, care o face pe tânăra domnişoară să-şi piardă minţile la vederea cavalerului venit făr'de calul alb îndelung visat...

Există, de asemenea, momente care fac timpul să se oprească şi să stea şi el, bătrânul, să asculte murmurul secundelor...Nu am experimentat până acum o bucurie mai mare decât cea de a lega prietenii. Prietenii sudate lângă obiective, mediu asociativ studenţesc, voluntariat, ciocolată, cofeină, oboseală şi...multe vise...


Articolul ăsta e pentru Ana şi Nicu, doi oameni frumoşi din viaţa mea...Prietenii ştiu de ce...E vorba de echipă, nu?