Ceasul iubirii...

Noaptea are un parfum doar al ei, pe care l-am descoperit atunci când nici nu ştiam că ea există...Aud vocea caldă a lui Victor Socaciu şi mă uit cu drag la cartea pe care tocmai am terminat-o de citit...Aşa au reuşit cuvintele ei simple să îmi încălzească sufletul aflat în căutarea echilibrului dintre vara din el şi iarna de afară...Ecoul fiecărei şoapte din ea stârneşte, încă, unduiri de sentimente în mine, fără să fie ruşinat că dă buzna peste propriile-mi ecouri.
Tineri sau bătrâni, frumoşi sau şterşi, cu zâmbetul pe buze sau cu sufletul sfâşiat de viforul singurătăţii, având în gând poveşti cu "ar fi putut fi odată" sau proiecţii de "va fi cândva", cu toţii ne permitem să visăm la focul care mistuie raţiunea şi măreşte numărul de bătăi ale inimii...
Dacă n-aş trăi-o, aş spune că dragostea totală, fără început şi fără sfârşit, există doar în cărţi frumoase şi filme ale existenţelor muribunde...

Îmi permit să las aici câteva şoapte care stârnesc ecouri :


"Dorul are nişte corzi ca de violoncel, îţi spune pe tonurile cele mai grave şi mai tandre cât de mult iubeşti. Câteodată, corzile se rup, una câte una. Nu încerca să le înnozi, va suna atât de fals...
Trăieşte-ţi dorul şi nu încerca să-l închizi în casă când pleci.Ia-l cu tine peste tot, îţi va lumina zâmbetul.
Nu încerca să-ţi povesteşti dorul. Spune-i doar omului de care ţi-e dor, în toate felurile. Orice altă persoană nu va rezona cu dorul tău." (Mihaela Rădulescu, "Nişte răspunsuri")

Noian de bătăi de... suflet

Îmi place să ascult liniştea nopţii...Mai mult decât atât, îmi place să mă ascult pe mine, integrată în tumultul de gânduri ce-mi cerşesc picături de suflet...

Mi-e drag de atât de multe zvâcniri de viaţă, că uneori mi-e teamă ca nu cumva să le strivesc în suflet de prea multă dragoste...Mi-am dat seama că soarele are aceeasi temperatură ca şi corzile cele mai ascunse ale inimii.

Iubesc zâmbetele care ascund în ele o lume întreagă şi privirile care vorbesc fără cuvinte.


Cred, simt şi trăiesc...

Nu pot nega ceea ce sunt...

Obişnuiam să spun că viaţa mea de dinainte de a veni la Alba Iulia a lăsat loc celei pe care o trăiesc de doi ani încoace. În urmă cu câteva luni, mi-am dat seama, însă, că "vieţile" mele se mai şi contopesc uneori...

Înainte de a intra în detalii, trebuie să menţionez că m-am ferit să scriu aici despre ceea ce fac eu în timpul liber...Adică despre Liga Studenţilor din Universitatea "1 Decembrie 1918" Alba Iulia, mai pe scurt, LSUA. Motivul e simplu : simţeam că Liga (aşa cum e ea numită de generaţii întregi) îmi ocupă atâta amar de vreme, încât aveam o nevoie acută de a avea un loc numai al meu...Un loc în care omul din mine să spună ce simte, dicolo de toate...

Ei bine, în momentul în care Liga a ajuns de 1 mai la mine acasă, la Băniţa, şi am văzut pe faţa fiecăruia dintre cei 20 de poznaşi pofta cu care priveau cozonacii cu măr făcuţi de mami, mi-am dat seama că e vorba de una şi aceeaşi viaţă...

Acelaşi sentiment l-am avut şi weekendul trecut...Aceeaşi echipă, alţi oameni dragi şi, mai presus de toate, Omul cel mai drag...


Acum, la 20 de ani de viaţă, îmi dau seama, mai mult ca oricând, că sunt suma atâtor multitudini de lucruri frumoase, care mi-au amprentat existenţa, că nu pot decât să consider că trăiesc într-o zodie a norocului (nu degeaba m-am născut într-o zi primăvăratică de duminică)...

Eu, între plusuri și minusuri...

Astăzi, am aflat lucruri noi despre mine :)

Știam că sunt sociabilă și ambițioasă, însă colegele mele consideră că mai sunt și comunicativă, independentă, descurcăreață (iuhuuuu, a observat cineva asta), darnică, inteligentă, deșteaptă și încă o dată independentă, sociabilă, extrem de bunăvoitoare, lider convins, că am un interes crescut pentru bunăstarea celorlalți (doar sunt viitor asistent social, nu?).

Pe de altă parte, eram conștientă că sunt impulsivă și dezordonată, dar colegele mele cred că, pe deasupra, mai sunt și nepunctuală, încăpățânată, "mă prea obosesc", am "relații la un nivel superficial" (aici chiar trebuie să lucrez), din nou nepunctuală, "prea stresată câteodată", nepunctuală (again), ascultătoare (aici chiar nu înțeleg cum stau lucrurile), iar una dintre fete mi-a spus că "nu știe cât de bine mă adaptez sau cât de mult pot lucra într-un mediu ostil" (știa ea ce știa)...


Mulțumesc pentru feedback, voi încerca să "repar" apectele care scârțâie :)

"...Tu doar închide ochii / Şi lasă-te pe umărul meu..."

Am soare-n priviri...

După o lungă perioadă de nelinişti, îmi simt gândurile limpezi şi sufletul încălzit de minunea unei primăveri care promite să revină...Îmi simt inima bătând mai viu ca niciodată, iar din străfunduri răzbate un ecou plin de dragoste...Am crezut şi, iată, e aici!

Un zâmbet cald, capabil să topească zăpada şi tot viforul, mi s-a cuibărit în suflet şi refuză să se lase ademenit de gânduri rele...

E oaza mea de linişte în lumea asta nebună, e umărul pe care îmi pot odihni capul atunci când nălucile vor să mă doboare, e glasul care mă alintă atunci când mă cuprinde deznădejdea, e mâna care şterge tot ce e rău de pe fruntea mea...E Acolo fără să întrebe de ce sau să ceară ceva în schimb...Şi tocmai asta face diferenţa...


Sper să aveţi ocazia să întâlniţi un astfel de om...Eu am fost norocoasă şi l-am găsit!

2 ani...2 luni...Oameni dragi...Alegeri care dor...

Astăzi mi-am rederulat în minte ultimii doi ani...Bucurie, prieteni, lacrimi, oboseală, echipă, râsete, glume, stres, viaţă trăită cu intensitate maximă...

E-aşa un zbucium la mine în suflet, de parcă toată toamna urâtă de afară mi s-ar fi cuibărit în piept...M-am desprins şi, în loc, parcă a rămas carne vie. Nu cred să fi luat până acum o decizie care să mă doară mai tare, dar care, în acelaşi timp, să îmi fie atât de necesară.

Îmi doresc să mai pot privi lucrurile cu naivitatea cu care le priveam acum doi ani...Mi-aş dori să existe doar oameni faini, la fel ca şi cei care mi-au amprentat viaţa cu căldura lor...De-aş putea să opresc măcar o săptămână timpul în loc, acele şapte zile le-aş trăi cu ei!

Simt că s-a rupt ceva în mine, de parcă o coardă a sufletului nu mai vibrează la fel...

E timpul să o iau de la capăt, pe alt drum, însă rămân cu voi! O parte din mine va fi mereu acolo...

Acum, datorită unui zâmbet drag, nu mai cred în numere prime...

E vorba de echipă!

Scriu rar şi doar atunci când există ceva care să îmi facă sufletul să zvâcnească...

E noapte, e sesiune, e Alba Iulia, marea mea dragoste...E-atât de linişte şi de frumos şi parc-aşa m-am obişnuit cu colţişorul ăsta de lume, că tare mi-e că n-o să-l mai pot înlocui vreodată...Cred în destin şi în faptul că nu există întâmplare...E miraculos cum un zâmbet, o vorbă bună, o mână întinsă într-o secundă de nelinişte pot schimba un întreg Univers.
Există oameni care dau strălucire timpului fără să le pese că e criză financiară, că au muncit prea mult zile la rând sau că, pur şi simplu, nu au chef...

Mai există oameni pe care e de-a dreptul fascinant să îi descoperi...Să vezi omul din spatele şefului, al profului preferat, al tatălui...Să desluşeşti misterul care îi face să gândească într-un anumit fel, acelaşi, poate, care o face pe tânăra domnişoară să-şi piardă minţile la vederea cavalerului venit făr'de calul alb îndelung visat...

Există, de asemenea, momente care fac timpul să se oprească şi să stea şi el, bătrânul, să asculte murmurul secundelor...Nu am experimentat până acum o bucurie mai mare decât cea de a lega prietenii. Prietenii sudate lângă obiective, mediu asociativ studenţesc, voluntariat, ciocolată, cofeină, oboseală şi...multe vise...


Articolul ăsta e pentru Ana şi Nicu, doi oameni frumoşi din viaţa mea...Prietenii ştiu de ce...E vorba de echipă, nu?

Infinit mai tare...

A trecut mult timp de când am încetat să mai vorbesc cu mine însămi...Undeva, într-un punct pe care încă nu l-am localizat, s-a rupt puntea care mă ţinea legată de vechea eu...La fiecare pas, nu încetez să mă minunez de cât de mult m-am schimbat... Văd în jurul meu oameni fericiţi, însufleţiţi de minunea clipei...Şi mă simt tot mai bătrână sufleteşte...Mă prind de orice mică speranţă, dar fiecare se rupe sub greutatea neliniştilor... Neputinţa de a mă desprinde şi de a-mi continua drumul mă face să cred că am trăit prea intens, prea repede, poate prea devreme totul...Dacă aş şti cu certitudine că aici trebuie să se termine, aş pleca fără să mă uit în urmă, împăcată că am cunoscut oameni frumoşi, locuri simple şi lucruri în care să cred...
Gândurile prea multe care îmi dau târcoale mă fac să bănuiesc un adevăr crud...cred că m-am maturizat...A venit pe nepregătite şi nu mai vrea să plece, aidoma iernii care obişnuieşte să pună stăpânire pe pădurea copilăriei mele...

...şi mi-e dor...Aproape de fiecare dată, am avut ghinionul să nu primesc ce-mi era mai drag...Şi nu ştiu care-i mai mare blestemul...Să ţi se dea ce vrei sau să nu...Mă sfâşie lupta asta cu mine...Între a iubi sau a sta deoparte, jalnic spectator la derularea scenei al cărui actor principal e în umbră...Şi dacă frumuseţea aia fizică nu contează, atunci ce? Inteligenţa, devotamentul faţă de o cauză? Parcă-aş vrea să dau tot ce am pentru o secundă de iluzie...Dar ştiu că, odată apusă, secunda va durea infinit mai tare...
Efemeră prin clipe până acum, fericirea nu şi-a făcut cuib aici...Preferă să-şi continue drumul, leneş, poposind la cei ce o cunosc deja...şi mi-e dor...de-un surâs care să cuprindă în el întreg Universul, de-o privire caldă şi de un umăr pe care să plâng...Şi n-aş mai cere altceva...

Dar e mult, prea mult, de când focul mistuie ce-a mai rămas din mine şi vântul împrăştie în lume bruma de dragoste limpezită de lacrimi...Şi parc-aş lăsa totul şi-aş pleca...Dar reîntoarcerea ar fi şi mai grea atunci...

20...

20 de ani...O singură zi, frumoase clipe...

La miezul nopţii, mi-au cântat „La mulţi ani!” unii dintre cei mai dragi oameni din viaţa mea...Şi nu oricum, ci în frunte cu Mascota Universităţii, încredinţată lui Ionuţ cu proces verbal, după îndelungi rugăminţi...
Dar hai să o iau de la început...Ce-i drept, aveam eu unele bănuieli cum că mi se pregăteşte ceva, dar habar nu aveam ce...Asta până când am fost trezită din somn de nişte bubuituri în uşă: „Deschideţi, poliţia!”. Am deschis, cu ochii încă lipiţi de somn şi surprizăăă...Erau toţi ai mei acolo, cântându-mi „La mulţi ani!” pe holul căminului. Cred că am devenit cu adevărat şocată în momentul în care am ieşit în prag şi am văzut cât de mulţi sunt : 19 şi cu mine, 20 (hehe, câte unul pentru fiecare an din viaţa mea). Atâţia oameni strânşi din n locaţii, în miez de noapte, pentru mine...

Dincolo de toate, uitându-mă la ei, îmi doream să pot închide în suflet secunda şi să n-o mai las să moară vreodată...Le vedeam feţele parţial adormite, încă mai îmi simţeam inima vrând parcă s-o zbugnească din piept şi aveam sentimentul acela de „omul potrivit, la locul şi în momentul ideal”. În momentul respectiv, am simţit că, dintr-o mie de locuri între care să aleg, tot aici, în camera 48, alături de ei, aş fi vrut să fiu.

Îmi simt sufletul prea copleşit de fericire ca să pot exprima tot ce am simţit în ultimele ore...A fost, poate, o confirmare a faptului că, în sfârşit, am locul meu şi pare că am găsit singurul motiv pentru a mă întoarce, în loc de miile care nu mai contează...

Şi dacă tot e ziua mea, am profitat la maxim...Bine, să zicem că nu visam eu să mi-o petrec într-un amfiteatru plin cu studenţi, discutând cu ei dacă mărim sau nu bursele ( :D ), dar mi-am luat inima-n dinţi şi, într-un final, am câştigat un pariu cu mine...Recunosc, nici eu nu mă aşteptam să fiu „aşa de daring”...




P.S. : Mulţumesc Adela, Mirela, Nicu, Iulia, Ana, Alex, Ada, Florin, Olivia, Mirela, Cătă, Moni, Marius, Rareş, Aurelian, Ionuţ, Ana, Rudy, Maru, Mălina, Ioana (am respectat întocmai ordinea de pe carte :) Aaa, mii de mulţumiri Ancăi! Ştie ea de ce...

Un an cât o viaţă...

În mai puţin de două ore împlinesc 20 de ani...Început de viaţă pentru unii, la mine, punct culminant. Am atâtea clipe şi oameni dragi în suflet, că mi-ar fi greu să îmi dau seama care e secunda de care m-am îndrăgostit la 19 ani. Simt că am, în sfârşit, gaşca de prieteni la care am visat dintotdeauna. Mi-am găsit locul, am plâns, am râs cu poftă, m-am revoltat...Am trăit fiecare bătaie a inimii cu intensitatea unei ultime clipe. Am ajuns unde nu speram vreodată să fiu, am avut parte de căzături mai dureroase decât credeam că pot suporta. Mi-am descoperit primele fire de păr alb cu naivitatea unui copil care vede pentru prima dată zăpada...Nu ştiam câte-or să mai urmeze la rând.

Am găsit chipuri cunoscute, cu priviri care mă susţineau, atunci când nu mai credeam nici măcar eu în mine. M-am simţit omul cel mai fericit din Univers, dar şi cea mai netrebnică vietate de pe Pământ...Dincolo de toate, simt că nu am trăit degeaba tot timpul ăsta...

Doamne, câte-or mai fi de trăit de-acum încolo! Fac un pas în faţă, apoi încă unul...Nu e chiar atât de greu pe cât părea...E-nceput de speranţă, cu licăr de primăvară...