Urcuşuri şi coborâşuri.

Am avut un an greu. Un an în care o schimbare a precedat o alta. Un an în care, deşi aveam cea mai mare nevoie de mine, am renunţat, de cele mai multe ori, să îmi stau alături. Am preferat să mă autosabotez, spunându-mi că nu sunt suficient de bună. Că, într-un fel, nu merit lucrurile frumoase care mi se întâmplă. Că oamenii care îmi sunt aproape rămân acolo doar pentru că simt că ar fi datoria lor morală să facă asta.
Am fost sus şi am căzut până în adâncurile cele mai întunecate ale fiinţei mele. A început să îmi fie frică să mai rămân doar eu cu mine, în timp ce odinioară, savuram fiecare clipă petrecută în acest fel. Tânjesc după liniştea pierdută a gândurilor mele şi mi-e dor de bucuria de a trăi pe care obişnuiam să o am.
Încerc să reclădesc cărămizile ciobite care au format în alte vremuri oaza mea de linişte. Va fi o călătorie anevoioasă, dar îmi promit să mă bucur de fiecare secundă pe care ea mi-o oferă!

2 ani...2 luni...Oameni dragi...Alegeri care dor...

Astăzi mi-am rederulat în minte ultimii doi ani...Bucurie, prieteni, lacrimi, oboseală, echipă, râsete, glume, stres, viaţă trăită cu intensitate maximă...

E-aşa un zbucium la mine în suflet, de parcă toată toamna urâtă de afară mi s-ar fi cuibărit în piept...M-am desprins şi, în loc, parcă a rămas carne vie. Nu cred să fi luat până acum o decizie care să mă doară mai tare, dar care, în acelaşi timp, să îmi fie atât de necesară.

Îmi doresc să mai pot privi lucrurile cu naivitatea cu care le priveam acum doi ani...Mi-aş dori să existe doar oameni faini, la fel ca şi cei care mi-au amprentat viaţa cu căldura lor...De-aş putea să opresc măcar o săptămână timpul în loc, acele şapte zile le-aş trăi cu ei!

Simt că s-a rupt ceva în mine, de parcă o coardă a sufletului nu mai vibrează la fel...

E timpul să o iau de la capăt, pe alt drum, însă rămân cu voi! O parte din mine va fi mereu acolo...

Acum, datorită unui zâmbet drag, nu mai cred în numere prime...