Opriţi pământul! Vreau să cobor!

Ameţesc. Viteza asta a timpului mă omoară. Mă simt captivă în propria-mi viaţă. Prea multă alergătură, prea mult suflet risipit în zadar. Vreau să spun stop, vreau să mă opresc şi să trag aer în piept şi să o iau uşor... Nu înţeleg de unde atâta înghesuială în existenţa mea, parcă eu mă simt aceeaşi dintotdeauna.

Simt că undeva, am pierdut ceva. Ceva esenţial, ceva care mă definea. Tare mi-e că am ajuns un robot, suferind de amnezie. Nu mai ştiu ce vreau şi încotro mă îndrept. Nu mai ştiu nimic. Îmi răsună în minte doar replica pe care proful meu de filosofie din liceu obişnuia să ne-o dea : "Opriţi pământul! Vreau să cobor!"...

Se poate şi altfel...

În urmă cu vreo două-trei săptămâni, părăsită de orice dram de optimism, încercam să mă automotivez că da, se poate şi altfel, că poţi răzbi prin viaţă şi numai crezând cu tărie în visele proprii. Efortul meu de optimism forţat era serios umbrit de teama că toţi oamenii ăia faini pe care îi crezusem reali, ar putea fi doar închipuirea naivă a unei copile care se încăpăţânează să se mintă singură...

Spre linistea mea sufletească, tot în răstimpul ăsta de crude îndoieli, mi-a fost dat să întâlnesc oameni deosebiţi şi să citesc gânduri cu ecou...

Acum pot, cu mâna pe inimă, să spun : "România, încă mai cred în tine! Se poate şi altfel..."

Şi acestea fiind zise, mi-am propus să redevin o fiinţă fericită :)

Umbra copacului visător...

Umbra copacului părea desprinsă din negurile veacurilor... Ramurile bătrâne, geloase parcă pe prospeţimea frunzelor ce priveau pentru prima dată în viaţă cerul, se unduiau deasupra lacului, vrând parcă să împărtăşească vântului arşiţa gandurilor. Trunchiul viguros, încătuşat de atâtea şi-atâtea şoapte de-ndrăgostiţi, tânjea după visul de mai, în care păsările străpungeau văzduhurile cu viersul lor suav.
Departe, în zări aparţinând altor lumi, creştea o mlădiţă din carnea copacului cuprins de nostalgie. Rădăcinile noduroase nu mai era demult un templu al cuvintelor nerostite şi dorul de vremurile de-altătad’ sfârteca vinele care călăuzeau seva adânc înlăuntrul sufletului de copac năpădit de chemări străbune.
Domol, măreţul străjer al lacului deveni un pui de sămânţă, cu bobi de rouă încununându-i tulpina fragedă. Simţea primăvara cu naivitatea unui biet fir de praf... Şi-acesta fu ultimul sentiment ce străbătu fiinţa bătrânului copac visător....

Experienţe marcante...

Astăzi se-mplineşte-o perioadă anume de când cineva cu soare-n priviri mi-a transformat viaţa în zâmbete...

În timpul scurs de la ultimul potop de gânduri, am mai pus un an în raniţă, am mai învăţat câte ceva, am mai visat oţâră...

Ultimele zile au fost o revelaţie pentru zăpăcita-mi existenţă si un posibil punct de plecare pentru ce aş putea deveni...

Una dintre cele mai marcante experienţe pe care am trăit-o vreodată a fost aceea de a preda :) Dincolo de emoţii şi de soarta potrivnică, am reuşit să nu-i traumatizez prea tare pe copiluţi. Unii mi-au spus că sunt chiar o profă super!

Ce am învăţat? Faptul că privirea plictisită a unui copil mă poate dărâma chiar mai tare decât oboseala şi că, totuşi, nu e chiar atât de greu să ceri mai mult...În primul rând, de la propria persoană!

Pante abrupte şi culmi domoale...

Am descoperit că, uneori, oricât de mic ar fi omul, temerea e infinit mai mare, că oricât de impunătoare e statura, visele se zdrobesc la fel de uşor, fie ele mari ori mici.
Astăzi scriu despre oameni şi despre minunea care licăreşte în adâncul fiecăruia... Despre nevoia mea şi-a ta de a fi mângâiaţi şi iubiţi. Despre zâmbetele care luminează vieţi şi despre gesturile mici şi memorabile. Astăzi scriu despre toţi cei care, într-un fel sau altul, mi-au amprentat existenţa...

Nu am ajuns să cred în coincidenţe nici acum şi ceva mă face să cred că toţi acei "ei şi ele" dragi au avut rolul de-a mă construi, cărămidă cu cărămidă, până am ajuns cea de astăzi.

Copil naiv de felu-mi, mi-a trebuit mult până să-mi dau seama că, uneori, între ceea ce dai şi ceea ce primeşti nu poţi pune un egal, dar şi că uitarea poate înghiţi oameni, vise şi răni, lăsând în urmă cicatricea...

Viaţa mea e plină de pante abrupte şi de culmi domoale, dar, oricum ar fi, am norocul de a avea pe cineva care mă ţine strâns de mână şi-mi spune "hai, încă un pas, sunt lângă tine!"... Şi pentru asta sunt recunoscătoare...

Şi nu mi-a fost destul...

Nu credeam s-ajung... să mă simt prizonieră în oraşul mare, dar infinit mai mic decât visele mele... Multă vreme, am avut complexul "copilului de la ţară" şi-acuma tânjesc după alte valenţe pe care timpul mi le-a împărtăşit...

Mi-e dor... de mirosul de fân, în toiul iernii, de urmele mari ale unei sănii trase de un cal negru şi de mirosul pur al rufelor uscate în aerul rece, de munte...

Mi-e dor... de zilele în care iarna încă n-a plecat şi primăvara încă n-a venit, cu adiere uşoară de vânt şi miros de copilărie...

Mi-e dor... de cântec de izvor, foşnet de pădure şi ţârâit de greieri...

Mi-e dor... de miresmă de foc de brad şi căldură de teracotă, destulă cât să-ncălzescă piepul încătuşat de frig şi nelinişti...

Şi toate astea le-am avut, cândva... Şi nu mi-a fost destul..

Revoltă şi creativitate...

Ieri eram depresivă, obosită şi revoltată...Astazi, sunt doar revoltată. Ieri, eram terifiată de gândul că aş putea ajunge un biet funcţionăraş plictisit de locul de muncă, de oameni... de tot, îngropat sub un maldăr de hârtii care umplu nişte rafturi ce stau să se prăvălească. Astăzi, îmi dau seama că pot să evit asta. Dar, pentru a realiza acest măreţ lucru, trebuie să învăţ ce înseamnă consecvenţa şi management-ul timpului.

Îmi place să cred că sunt un om creativ. Trebuie să creez, altfel, mă ofilesc.

Pe tot parcursul liceului, am fost obişuită să îmi pun creativitatea la lucru. Fie că era vorba de eseuri la istorie (despre lupta aprigă dintre catolici şi ortodocşi ori despre cum a descoperit Cristofor Columb America), fie că scriam compuneri la franceză de "30 de rânduri, coală ministerială" (în care, indiferent de temă, ajungeam să vorbesc despre dragoste) sau engleză (despre cum aş fi fost eu o rebelă de-aş fi trăit în vremea curtezanelor), îmi plăcea la nebunie să-mi pun neuronii în mişcare. Acum, după aproape 3 ani de facultate, îmi dau seama că perioada aceasta din urmă mi-a ucis orice spirit creator.

Spuneam, în introducere, că astăzi sunt doar revoltată. Mă doare să văd că încă mai primesc, în cadrul examenelor, subiecte care necesită reproducere papagalicească (aproape un pleonasm, însă depinde foarte mult de specia de papagal)! Am urât dintotdeauna învăţatul mecanic şi ajung acuma, după 75% din viaţă petrecută pe băncile şcolilor, să văd că metoda asta de evaluare are mare succes, atât la profi, cât şi în cazul studenţilor care speră că s-o face nenea de la catedră că nu vede când se scot sursele de inspiraţie interzise.

Dincolo de asta, sunt convinsă că Domnul "Doar o vorbă să-ţi mai spun" se răsuceşte în mormânt cu 800 de rotaţii/minut când vede halul în care limba română este terfelită. Mi-ar fi jenă, ca profesor, să mă îndur să-i dau plodului medii de trecere în clasa a V-a, când el habar n-are să lege o frază coerent, darămite să îl las să trecă de liceu şi bacalaureat şi să ajungă student cu mari pretenţii de intelectual.

Sper ca până la vară, când mi-oi da licenţa, să-mi vină vreo idee briliantă despre cum ar arăta locul meu de muncă cel-de-vis şi să-mi şi găsesc unul aşişderea, că de nu, scumpa mea creativitate se va duce-n lumea celor drepţi şi eu voi ajunge o acritură de babă, care, la pensie, o să urle la ţâncii care bat mingea în faţa ferestrei ei!


P.S. Da, ştiu, dramatică schimbarea de stil! Promit să revin cu o atitudine ceva mai pacifistă...după ce îmi trece revolta...

Fata cu ochii gri...

Mi-e dragă...Tare dragă...E frumoasă, cu o strălucire de copilă zgâtie în priviri şi cu o minte ascuţită care mă şochează şi pe mine câteodată. Umorul ei, fără a fi tăios, poate dezarma o hoardă întreagă de adolescenţi aflaţi la vârsta acneei, care încearcă să descopere ce se ascunde dincolo de cămaşa care se mulează perfect pe talie...

O ştiu de când s-a născut, din vremea în care, copil la rându-mi, îi construiam castel din perne, cu străjeri-păpuşi şi îi ascultam gângurerile.

A crescut şi tare mi-e că ştie mult mai bine decât mine ce vrea să fie, chit că ne despart câteva mii de zile. Are un zâmbet şăgalnic şi o gropiţă care o face cu atât mai frumoasă...

Ştie, fără îndoială, mult mai multe decât cele de care avem eu habar la vârsta ei. Îmi place s-o văd cum se stresează pentru orice nimic şi cum, la un moment dat, se satură şi renunţă. Mă amuză felul în care ea şi prietenă-sa cea mai bună se alintă şi se ciondănesc, ca apoi să o ia de la capăt cu "treburile lor serioase".

O ascult cu plăcere cum îmi povesteşte despre încă vreo bătălie câştigată cu chimia, fizica ori geografia şi o dezmierd spunându-i că e singura blondă deşteaptă pe care o cunosc (din mamă şatenă, cu ochii verzi şi tată brunet, cu ochi căprui, am rezultat noi : eu, brunetă cu ochii lu' tati şi ea, blondă cu ochii...albaştri!). Îmi place s-o sâcâi, însă, strigând-o "fata cu ochii gri", dar ştiu că mă iubeşte şi nu se supără dintr-atâta...




Mi-e cu atât mai dragă, cu cât nu-mi reproşează niciodată că, în fiecare an, de ziua ei îi cumpăr câte o pereche cercei, şi se bucură sincer şi copilăresc cu câte-un "waaa, ce-mi plaaac!"

Am ajuns la concluzia că tot materialul genetic bun al lu' mami şi al lu' tati s-a păstrat pentru ea, altfel nu-mi explic cum de-i merge mintea cu aşa viteză şi de unde scoate replicile alea inteligente când mai trimite câte-un pretendent la plimbare...

Aşa cum spuneam, sister, eşti singura blondă deşteaptă pe care o ştiu (fără supărare pentru celelalte blonde - o singură soră am), să-mi trăieşti!

Întrebări deștepte și analiză de sine...

O fac pe vitejii, de cele mai multe ori...Intrigă, privind printre gene cu un subînţeles rafinat. Ademenesc, pentru ca mai apoi să aibă motiv să părăsească. Zâmbesc, pentru a-şi ascunde sufletul împietrit.

Ei sunt bărbaţii... De ieri, de azi...Din fericire, am trecut peste stadiul în care mă îndrăgosteam... sufeream...şi apoi o luam de la capăt...pentru că îmi plăcea, probabil, senzaţia de durere.

Tot din fericire, există şi altfel de bărbaţi... De când mă ştiu, am avut un soi de relaţie aparte cu ei. Asta când n-am avut neşansa de a combina "vai, cât de buni prieteni suntem noi" cu "mmm...ştii, ai început să îmi placi....".

Am, în categoria "de suflet", melodii, filme, locuri...Dar, mai presus de toate, există oamenii mei dragi...

Îl cunosc de... hăăăt...mult timp. Era prima sesiune din viaţa de student şi l-am bătut măr la badmington. A rămas cu remiză, apoi am făcut echipă, la alergat...Au trecut doi ani de-atunci... Încă mai povestim. Virtual. Nu ne-am văzut de mai mult de 10 ori în tot răstimpul ăsta. Dar mi-e drag...E genul de om inteligent, care preschimbă cuvintele în stări sufleteşti. Ştie ce vreau să spun chiar şi când vorbesc codificat. Şi asta e ceva... Chiar dacă încă mai susţine că nu înţelege defel creaturile astea numite femei.

E un tip tare serios. Rareori râde la glumele mele internautice. Are cele mai bune gusturi în materie muzicală (melodii de care n-a auzit nimeni și de care mă îndrăgostesc instantaneu), știe ca nimeni altul să pună întrebări deștepte, cu răspunsuri care necesită analiză de sine...

E printre puţinii care sesizeză când ceva se schimbă în interiorul meu. Se află printre şi mai puţinii care îmi spun ce cred... La un moment dat, mi-a scris
câteva cuvinte care mi s-au pitit în suflet. E un om fain, dacă-l întâlniţi, nu-l mai lăsaţi să plece! Și da, știe să scrie corect, cu cratimă și alte invenții de care lumea contemporană pare că n-a auzit...

Şi aşa...

"Sunt sigur că destinul ei nu este dintre cele obișnuite. Chipul îi e vesel, dar a suferit îngrozitor, nu-i așa? Suferința i-o trădează ochii, aceste două oscioare, aceste două puncte de sub ochi, de unde încep obrajii. E o faţă mîndră, teribil de mîndră și nu știu: o fi bună la suflet sau nu? Ah, de-ar fi bună! Totul ar fi salvat!"

Dincolo de anotimp...

E ceva timp de când mă întreb prin ce minune ajung doi oameni, El și Ea, două existențe diferite, aparent fără niciun scop comun, să își contopească sufletele și viețile și toate sentimentele în cadrul Poveștii în doi...

Mă privesc pe mine însămi cu indulgență, asumându-mi riscul de a fi înțeleasă greșit. Probabil că doar cel care n-a simțit vreodată tresăririle propriei inimi, ca răspuns al îmbrățișării omului drag și-ar permite să ia în râs zâmbetul tâmp al unui îndrăgostit. Tineri sau bătrâni, pierduți în negura vremurilor, iubind, ating veşnicia...

Am fost omul cel mai netrebnic, acum sunt şi cel mai fericit. Dacă-aş fi ştiut că lucrurile nu sunt monocrome, aş fi avut încredere...Aş fi ştiut că, într-o zi, visul va prinde contur. Dacă-aş fi crezut, m-aş fi lăsat în voia întâmplării...Dacă-aş fi văzut dincolo de mine... mult zbucium aş fi scutit...

Îl văd cufundat în visare şi îmi fac loc în viaţa lui...Numerele prime s-au pierdut dincolo de mine, tine, sau anotimp...