Ameţesc. Viteza asta a timpului mă omoară. Mă simt captivă în propria-mi viaţă. Prea multă alergătură, prea mult suflet risipit în zadar. Vreau să spun stop, vreau să mă opresc şi să trag aer în piept şi să o iau uşor... Nu înţeleg de unde atâta înghesuială în existenţa mea, parcă eu mă simt aceeaşi dintotdeauna.
Simt că undeva, am pierdut ceva. Ceva esenţial, ceva care mă definea. Tare mi-e că am ajuns un robot, suferind de amnezie. Nu mai ştiu ce vreau şi încotro mă îndrept. Nu mai ştiu nimic. Îmi răsună în minte doar replica pe care proful meu de filosofie din liceu obişnuia să ne-o dea : "Opriţi pământul! Vreau să cobor!"...
