Am descoperit că, uneori, oricât de mic ar fi omul, temerea e infinit mai mare, că oricât de impunătoare e statura, visele se zdrobesc la fel de uşor, fie ele mari ori mici.
Astăzi scriu despre oameni şi despre minunea care licăreşte în adâncul fiecăruia... Despre nevoia mea şi-a ta de a fi mângâiaţi şi iubiţi. Despre zâmbetele care luminează vieţi şi despre gesturile mici şi memorabile. Astăzi scriu despre toţi cei care, într-un fel sau altul, mi-au amprentat existenţa...
Nu am ajuns să cred în coincidenţe nici acum şi ceva mă face să cred că toţi acei "ei şi ele" dragi au avut rolul de-a mă construi, cărămidă cu cărămidă, până am ajuns cea de astăzi.
Copil naiv de felu-mi, mi-a trebuit mult până să-mi dau seama că, uneori, între ceea ce dai şi ceea ce primeşti nu poţi pune un egal, dar şi că uitarea poate înghiţi oameni, vise şi răni, lăsând în urmă cicatricea...
Viaţa mea e plină de pante abrupte şi de culmi domoale, dar, oricum ar fi, am norocul de a avea pe cineva care mă ţine strâns de mână şi-mi spune "hai, încă un pas, sunt lângă tine!"... Şi pentru asta sunt recunoscătoare...
