În urmă cu vreo două-trei săptămâni, părăsită de orice dram de optimism, încercam să mă automotivez că da, se poate şi altfel, că poţi răzbi prin viaţă şi numai crezând cu tărie în visele proprii. Efortul meu de optimism forţat era serios umbrit de teama că toţi oamenii ăia faini pe care îi crezusem reali, ar putea fi doar închipuirea naivă a unei copile care se încăpăţânează să se mintă singură...
Spre linistea mea sufletească, tot în răstimpul ăsta de crude îndoieli, mi-a fost dat să întâlnesc oameni deosebiţi şi să citesc gânduri cu ecou...
Acum pot, cu mâna pe inimă, să spun : "România, încă mai cred în tine! Se poate şi altfel..."
Şi acestea fiind zise, mi-am propus să redevin o fiinţă fericită :)
