Fereastra de vizavi

A intrat fără să bată la uşă şi s-a instalat, bineînţeles, tot fără să întrebe. E posibil ca viforul de până acum să fi lăsat dâre adânci şi mult pustiu, altfel că a ştiut din start că locul era încă neocupat. Fără să se lase intimidat, s-a încumetat şi a început să şteargă praful şi să adune cioburile lăsate de cei de dinaintea sa, iar apoi mi-a luat grijuliu sufletul în palmele sale şi a început să-i oblojească rănile.

Speriat de prea multă bunătate şi de gândul că oricum totu-i efemer, sufletul l-a luat de mână şi l-a plimbat prin cele mai ascunse încăperi ale sale, ferecate cu chei neştiute de nimeni. I-a arătat ungherele unde zăceau temerile lui cele mai mari şi coridoarele de-a lungul cărora s-a pierdut de atâtea ori până acum. În final, după ce până şi cel mai neînsemnat colţ de suflet a fost vizitat, şi-a făcut curaj şi, ştergându-şi cu un gest tremurând un început de lacrimă care se pregătea să se nască, i-a spus că poate alege să plece.

Dar el s-a încăpăţânat să rămână. A continuat curăţenia, aerisind apoi toate cămăruţele şi aducându-i chiar câte o rază de soare în fiecare zi. Curând, sufletul s-a însănătoşit, şi-a reamintit cum să zâmbească, iar zâmbetele au făcut ca fereastra sa spre lume să se deschidă larg, în ciuda balamalelor vechi şi ruginite. Curios, el a început să privească afară, savurând gura de aer proaspăt pe care fereastra i-o oferea. A descoperit că totul era acum diferit faţă de cum îşi amintea el să fie: în locul pustiului de odinioară, în faţa lui se înfăţişa un lan de flori, vegheat de o altă fereastră deschisă, de unde îl privea zâmbind un alt suflet. Era cel care îi curăţase ruinele şi îi oblojise rănile. Îl aşteptase răbdător vreme de o eternitate, până ce timpul a devenit potrivit. Şi-atunci a ştiut că n-a fost o întâmplare. Atunci a ştiut că fereastra de vizavi era poarta spre o lume nouă, o lume la care până acum sufletul plin de cicatrici doar visase...