Astăzi mi-am rederulat în minte ultimii doi ani...Bucurie, prieteni, lacrimi, oboseală, echipă, râsete, glume, stres, viaţă trăită cu intensitate maximă...
E-aşa un zbucium la mine în suflet, de parcă toată toamna urâtă de afară mi s-ar fi cuibărit în piept...M-am desprins şi, în loc, parcă a rămas carne vie. Nu cred să fi luat până acum o decizie care să mă doară mai tare, dar care, în acelaşi timp, să îmi fie atât de necesară.
Îmi doresc să mai pot privi lucrurile cu naivitatea cu care le priveam acum doi ani...Mi-aş dori să existe doar oameni faini, la fel ca şi cei care mi-au amprentat viaţa cu căldura lor...De-aş putea să opresc măcar o săptămână timpul în loc, acele şapte zile le-aş trăi cu ei!
Simt că s-a rupt ceva în mine, de parcă o coardă a sufletului nu mai vibrează la fel...
E timpul să o iau de la capăt, pe alt drum, însă rămân cu voi! O parte din mine va fi mereu acolo...
Acum, datorită unui zâmbet drag, nu mai cred în numere prime...
