Despre dor

Dorul n-are program de lucru. Nu ştie ce-nseamnă weekend. Sau zi. Sau noapte. Ştii că stă s-apară atunci când sufletul pare că vrea să ţi-o ia la galop, dar trupu-ţi stă nemişcat. Şi când apucă să ţi se cuibărească-n piept, nu îţi mai dă drumul. Aproape că te face să te zvârcoleşti, dar parcă doar durerea ascuţită îţi mai alină din neputinţă. Neputinţa de a fi într-un Acolo îndepărtat sau în braţele străinului ce-ţi stă pitit într-o urmă de amintire face dorul cu atât mai crunt. De-acum, oriunde-ai fi, orice-ai face, dorul te-nsoţeşte. Te face să tânjeşti, să vrei să îngropi visul şi să îţi vezi de soartă. Dar e acolo, ţi-a pătruns în vine şi urcă spre suflet. Eşti pierdut. Dorul te mistuie şi nu te poţi opune. E în firea lucrurilor să-l porţi cu tine. Lasă-l să te inunde cu amintirea crudă a zilelor calde, zâmbeşte şi continuă-ţi drumul. Nu e om care să n-aibă un gând ascuns, un dor împachetat în miresme de apus. De ce să nu-i faci loc în viaţa ta, când oricum tot ce-ar mai rămâne ar fi cenuşă şi viscol?

Călătoria înspre mine însămi

Bâjbâind între "cine sunt?","ce vreau, de fapt?" şi "asta e viaţa mea, viaţa pe care mi-e dat să o trăiesc?", în plină sesiune şi cu ceva învălmăşeală în gândurile zilnice, am început să sap după...Ceva. Bineînţeles, nu vorba despre un Ceva comun. El are atribute clar-definite, doar că îi lipseşte numele.

Am hotărât, de comun-acord cu mine însămi, că, de astăzi, mă iau la întrecere... tot cu mine însămi... Şi pentru ca totul să fie ca la carte, duelul conţine mai multe module. Deocamdată, le-am gândit pe primele două (paradoxal, cel de-al doilea mi-a venit în minte înaintea primului), aşadar :

1. Sharing is caring - în repetate rânduri, am descoperit în cărţi, la şcoală, pe internet, la tv/radio lucruri faine, care mi-au prins bine la un moment dat. De azi încolo, le dau mai departe, nu se ştie cui îi vor folosi.

Pentru început, un filmuleţ care mi-a dat brânci pentru a începe odată călătoria înspre mine (preluat de aici):

Filmuleţul despre care pomeneam :)

Opriţi pământul! Vreau să cobor!

Ameţesc. Viteza asta a timpului mă omoară. Mă simt captivă în propria-mi viaţă. Prea multă alergătură, prea mult suflet risipit în zadar. Vreau să spun stop, vreau să mă opresc şi să trag aer în piept şi să o iau uşor... Nu înţeleg de unde atâta înghesuială în existenţa mea, parcă eu mă simt aceeaşi dintotdeauna.

Simt că undeva, am pierdut ceva. Ceva esenţial, ceva care mă definea. Tare mi-e că am ajuns un robot, suferind de amnezie. Nu mai ştiu ce vreau şi încotro mă îndrept. Nu mai ştiu nimic. Îmi răsună în minte doar replica pe care proful meu de filosofie din liceu obişnuia să ne-o dea : "Opriţi pământul! Vreau să cobor!"...