Călătoria înspre mine însămi

Bâjbâind între "cine sunt?","ce vreau, de fapt?" şi "asta e viaţa mea, viaţa pe care mi-e dat să o trăiesc?", în plină sesiune şi cu ceva învălmăşeală în gândurile zilnice, am început să sap după...Ceva. Bineînţeles, nu vorba despre un Ceva comun. El are atribute clar-definite, doar că îi lipseşte numele.

Am hotărât, de comun-acord cu mine însămi, că, de astăzi, mă iau la întrecere... tot cu mine însămi... Şi pentru ca totul să fie ca la carte, duelul conţine mai multe module. Deocamdată, le-am gândit pe primele două (paradoxal, cel de-al doilea mi-a venit în minte înaintea primului), aşadar :

1. Sharing is caring - în repetate rânduri, am descoperit în cărţi, la şcoală, pe internet, la tv/radio lucruri faine, care mi-au prins bine la un moment dat. De azi încolo, le dau mai departe, nu se ştie cui îi vor folosi.

Pentru început, un filmuleţ care mi-a dat brânci pentru a începe odată călătoria înspre mine (preluat de aici):

Filmuleţul despre care pomeneam :)

Opriţi pământul! Vreau să cobor!

Ameţesc. Viteza asta a timpului mă omoară. Mă simt captivă în propria-mi viaţă. Prea multă alergătură, prea mult suflet risipit în zadar. Vreau să spun stop, vreau să mă opresc şi să trag aer în piept şi să o iau uşor... Nu înţeleg de unde atâta înghesuială în existenţa mea, parcă eu mă simt aceeaşi dintotdeauna.

Simt că undeva, am pierdut ceva. Ceva esenţial, ceva care mă definea. Tare mi-e că am ajuns un robot, suferind de amnezie. Nu mai ştiu ce vreau şi încotro mă îndrept. Nu mai ştiu nimic. Îmi răsună în minte doar replica pe care proful meu de filosofie din liceu obişnuia să ne-o dea : "Opriţi pământul! Vreau să cobor!"...

Se poate şi altfel...

În urmă cu vreo două-trei săptămâni, părăsită de orice dram de optimism, încercam să mă automotivez că da, se poate şi altfel, că poţi răzbi prin viaţă şi numai crezând cu tărie în visele proprii. Efortul meu de optimism forţat era serios umbrit de teama că toţi oamenii ăia faini pe care îi crezusem reali, ar putea fi doar închipuirea naivă a unei copile care se încăpăţânează să se mintă singură...

Spre linistea mea sufletească, tot în răstimpul ăsta de crude îndoieli, mi-a fost dat să întâlnesc oameni deosebiţi şi să citesc gânduri cu ecou...

Acum pot, cu mâna pe inimă, să spun : "România, încă mai cred în tine! Se poate şi altfel..."

Şi acestea fiind zise, mi-am propus să redevin o fiinţă fericită :)