Se poate şi altfel...

În urmă cu vreo două-trei săptămâni, părăsită de orice dram de optimism, încercam să mă automotivez că da, se poate şi altfel, că poţi răzbi prin viaţă şi numai crezând cu tărie în visele proprii. Efortul meu de optimism forţat era serios umbrit de teama că toţi oamenii ăia faini pe care îi crezusem reali, ar putea fi doar închipuirea naivă a unei copile care se încăpăţânează să se mintă singură...

Spre linistea mea sufletească, tot în răstimpul ăsta de crude îndoieli, mi-a fost dat să întâlnesc oameni deosebiţi şi să citesc gânduri cu ecou...

Acum pot, cu mâna pe inimă, să spun : "România, încă mai cred în tine! Se poate şi altfel..."

Şi acestea fiind zise, mi-am propus să redevin o fiinţă fericită :)

Umbra copacului visător...

Umbra copacului părea desprinsă din negurile veacurilor... Ramurile bătrâne, geloase parcă pe prospeţimea frunzelor ce priveau pentru prima dată în viaţă cerul, se unduiau deasupra lacului, vrând parcă să împărtăşească vântului arşiţa gandurilor. Trunchiul viguros, încătuşat de atâtea şi-atâtea şoapte de-ndrăgostiţi, tânjea după visul de mai, în care păsările străpungeau văzduhurile cu viersul lor suav.
Departe, în zări aparţinând altor lumi, creştea o mlădiţă din carnea copacului cuprins de nostalgie. Rădăcinile noduroase nu mai era demult un templu al cuvintelor nerostite şi dorul de vremurile de-altătad’ sfârteca vinele care călăuzeau seva adânc înlăuntrul sufletului de copac năpădit de chemări străbune.
Domol, măreţul străjer al lacului deveni un pui de sămânţă, cu bobi de rouă încununându-i tulpina fragedă. Simţea primăvara cu naivitatea unui biet fir de praf... Şi-acesta fu ultimul sentiment ce străbătu fiinţa bătrânului copac visător....

Experienţe marcante...

Astăzi se-mplineşte-o perioadă anume de când cineva cu soare-n priviri mi-a transformat viaţa în zâmbete...

În timpul scurs de la ultimul potop de gânduri, am mai pus un an în raniţă, am mai învăţat câte ceva, am mai visat oţâră...

Ultimele zile au fost o revelaţie pentru zăpăcita-mi existenţă si un posibil punct de plecare pentru ce aş putea deveni...

Una dintre cele mai marcante experienţe pe care am trăit-o vreodată a fost aceea de a preda :) Dincolo de emoţii şi de soarta potrivnică, am reuşit să nu-i traumatizez prea tare pe copiluţi. Unii mi-au spus că sunt chiar o profă super!

Ce am învăţat? Faptul că privirea plictisită a unui copil mă poate dărâma chiar mai tare decât oboseala şi că, totuşi, nu e chiar atât de greu să ceri mai mult...În primul rând, de la propria persoană!