Umbra copacului părea desprinsă din negurile veacurilor... Ramurile bătrâne, geloase parcă pe prospeţimea frunzelor ce priveau pentru prima dată în viaţă cerul, se unduiau deasupra lacului, vrând parcă să împărtăşească vântului arşiţa gandurilor. Trunchiul viguros, încătuşat de atâtea şi-atâtea şoapte de-ndrăgostiţi, tânjea după visul de mai, în care păsările străpungeau văzduhurile cu viersul lor suav.
Departe, în zări aparţinând altor lumi, creştea o mlădiţă din carnea copacului cuprins de nostalgie. Rădăcinile noduroase nu mai era demult un templu al cuvintelor nerostite şi dorul de vremurile de-altătad’ sfârteca vinele care călăuzeau seva adânc înlăuntrul sufletului de copac năpădit de chemări străbune.
Domol, măreţul străjer al lacului deveni un pui de sămânţă, cu bobi de rouă încununându-i tulpina fragedă. Simţea primăvara cu naivitatea unui biet fir de praf... Şi-acesta fu ultimul sentiment ce străbătu fiinţa bătrânului copac visător....
luni, 19 aprilie 2010
vineri, 16 aprilie 2010
Experienţe marcante...
Astăzi se-mplineşte-o perioadă anume de când cineva cu soare-n priviri mi-a transformat viaţa în zâmbete...
În timpul scurs de la ultimul potop de gânduri, am mai pus un an în raniţă, am mai învăţat câte ceva, am mai visat oţâră...
Ultimele zile au fost o revelaţie pentru zăpăcita-mi existenţă si un posibil punct de plecare pentru ce aş putea deveni...
Una dintre cele mai marcante experienţe pe care am trăit-o vreodată a fost aceea de a preda :) Dincolo de emoţii şi de soarta potrivnică, am reuşit să nu-i traumatizez prea tare pe copiluţi. Unii mi-au spus că sunt chiar o profă super!
Ce am învăţat? Faptul că privirea plictisită a unui copil mă poate dărâma chiar mai tare decât oboseala şi că, totuşi, nu e chiar atât de greu să ceri mai mult...În primul rând, de la propria persoană!
În timpul scurs de la ultimul potop de gânduri, am mai pus un an în raniţă, am mai învăţat câte ceva, am mai visat oţâră...
Ultimele zile au fost o revelaţie pentru zăpăcita-mi existenţă si un posibil punct de plecare pentru ce aş putea deveni...
Una dintre cele mai marcante experienţe pe care am trăit-o vreodată a fost aceea de a preda :) Dincolo de emoţii şi de soarta potrivnică, am reuşit să nu-i traumatizez prea tare pe copiluţi. Unii mi-au spus că sunt chiar o profă super!
Ce am învăţat? Faptul că privirea plictisită a unui copil mă poate dărâma chiar mai tare decât oboseala şi că, totuşi, nu e chiar atât de greu să ceri mai mult...În primul rând, de la propria persoană!
duminică, 14 martie 2010
Pante abrupte şi culmi domoale...
Am descoperit că, uneori, oricât de mic ar fi omul, temerea e infinit mai mare, că oricât de impunătoare e statura, visele se zdrobesc la fel de uşor, fie ele mari ori mici.
Astăzi scriu despre oameni şi despre minunea care licăreşte în adâncul fiecăruia... Despre nevoia mea şi-a ta de a fi mângâiaţi şi iubiţi. Despre zâmbetele care luminează vieţi şi despre gesturile mici şi memorabile. Astăzi scriu despre toţi cei care, într-un fel sau altul, mi-au amprentat existenţa...
Nu am ajuns să cred în coincidenţe nici acum şi ceva mă face să cred că toţi acei "ei şi ele" dragi au avut rolul de-a mă construi, cărămidă cu cărămidă, până am ajuns cea de astăzi.
Copil naiv de felu-mi, mi-a trebuit mult până să-mi dau seama că, uneori, între ceea ce dai şi ceea ce primeşti nu poţi pune un egal, dar şi că uitarea poate înghiţi oameni, vise şi răni, lăsând în urmă cicatricea...
Viaţa mea e plină de pante abrupte şi de culmi domoale, dar, oricum ar fi, am norocul de a avea pe cineva care mă ţine strâns de mână şi-mi spune "hai, încă un pas, sunt lângă tine!"... Şi pentru asta sunt recunoscătoare...
Astăzi scriu despre oameni şi despre minunea care licăreşte în adâncul fiecăruia... Despre nevoia mea şi-a ta de a fi mângâiaţi şi iubiţi. Despre zâmbetele care luminează vieţi şi despre gesturile mici şi memorabile. Astăzi scriu despre toţi cei care, într-un fel sau altul, mi-au amprentat existenţa...
Nu am ajuns să cred în coincidenţe nici acum şi ceva mă face să cred că toţi acei "ei şi ele" dragi au avut rolul de-a mă construi, cărămidă cu cărămidă, până am ajuns cea de astăzi.
Copil naiv de felu-mi, mi-a trebuit mult până să-mi dau seama că, uneori, între ceea ce dai şi ceea ce primeşti nu poţi pune un egal, dar şi că uitarea poate înghiţi oameni, vise şi răni, lăsând în urmă cicatricea...
Viaţa mea e plină de pante abrupte şi de culmi domoale, dar, oricum ar fi, am norocul de a avea pe cineva care mă ţine strâns de mână şi-mi spune "hai, încă un pas, sunt lângă tine!"... Şi pentru asta sunt recunoscătoare...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)