Revoltă şi creativitate...

Ieri eram depresivă, obosită şi revoltată...Astazi, sunt doar revoltată. Ieri, eram terifiată de gândul că aş putea ajunge un biet funcţionăraş plictisit de locul de muncă, de oameni... de tot, îngropat sub un maldăr de hârtii care umplu nişte rafturi ce stau să se prăvălească. Astăzi, îmi dau seama că pot să evit asta. Dar, pentru a realiza acest măreţ lucru, trebuie să învăţ ce înseamnă consecvenţa şi management-ul timpului.

Îmi place să cred că sunt un om creativ. Trebuie să creez, altfel, mă ofilesc.

Pe tot parcursul liceului, am fost obişuită să îmi pun creativitatea la lucru. Fie că era vorba de eseuri la istorie (despre lupta aprigă dintre catolici şi ortodocşi ori despre cum a descoperit Cristofor Columb America), fie că scriam compuneri la franceză de "30 de rânduri, coală ministerială" (în care, indiferent de temă, ajungeam să vorbesc despre dragoste) sau engleză (despre cum aş fi fost eu o rebelă de-aş fi trăit în vremea curtezanelor), îmi plăcea la nebunie să-mi pun neuronii în mişcare. Acum, după aproape 3 ani de facultate, îmi dau seama că perioada aceasta din urmă mi-a ucis orice spirit creator.

Spuneam, în introducere, că astăzi sunt doar revoltată. Mă doare să văd că încă mai primesc, în cadrul examenelor, subiecte care necesită reproducere papagalicească (aproape un pleonasm, însă depinde foarte mult de specia de papagal)! Am urât dintotdeauna învăţatul mecanic şi ajung acuma, după 75% din viaţă petrecută pe băncile şcolilor, să văd că metoda asta de evaluare are mare succes, atât la profi, cât şi în cazul studenţilor care speră că s-o face nenea de la catedră că nu vede când se scot sursele de inspiraţie interzise.

Dincolo de asta, sunt convinsă că Domnul "Doar o vorbă să-ţi mai spun" se răsuceşte în mormânt cu 800 de rotaţii/minut când vede halul în care limba română este terfelită. Mi-ar fi jenă, ca profesor, să mă îndur să-i dau plodului medii de trecere în clasa a V-a, când el habar n-are să lege o frază coerent, darămite să îl las să trecă de liceu şi bacalaureat şi să ajungă student cu mari pretenţii de intelectual.

Sper ca până la vară, când mi-oi da licenţa, să-mi vină vreo idee briliantă despre cum ar arăta locul meu de muncă cel-de-vis şi să-mi şi găsesc unul aşişderea, că de nu, scumpa mea creativitate se va duce-n lumea celor drepţi şi eu voi ajunge o acritură de babă, care, la pensie, o să urle la ţâncii care bat mingea în faţa ferestrei ei!


P.S. Da, ştiu, dramatică schimbarea de stil! Promit să revin cu o atitudine ceva mai pacifistă...după ce îmi trece revolta...

Fata cu ochii gri...

Mi-e dragă...Tare dragă...E frumoasă, cu o strălucire de copilă zgâtie în priviri şi cu o minte ascuţită care mă şochează şi pe mine câteodată. Umorul ei, fără a fi tăios, poate dezarma o hoardă întreagă de adolescenţi aflaţi la vârsta acneei, care încearcă să descopere ce se ascunde dincolo de cămaşa care se mulează perfect pe talie...

O ştiu de când s-a născut, din vremea în care, copil la rându-mi, îi construiam castel din perne, cu străjeri-păpuşi şi îi ascultam gângurerile.

A crescut şi tare mi-e că ştie mult mai bine decât mine ce vrea să fie, chit că ne despart câteva mii de zile. Are un zâmbet şăgalnic şi o gropiţă care o face cu atât mai frumoasă...

Ştie, fără îndoială, mult mai multe decât cele de care avem eu habar la vârsta ei. Îmi place s-o văd cum se stresează pentru orice nimic şi cum, la un moment dat, se satură şi renunţă. Mă amuză felul în care ea şi prietenă-sa cea mai bună se alintă şi se ciondănesc, ca apoi să o ia de la capăt cu "treburile lor serioase".

O ascult cu plăcere cum îmi povesteşte despre încă vreo bătălie câştigată cu chimia, fizica ori geografia şi o dezmierd spunându-i că e singura blondă deşteaptă pe care o cunosc (din mamă şatenă, cu ochii verzi şi tată brunet, cu ochi căprui, am rezultat noi : eu, brunetă cu ochii lu' tati şi ea, blondă cu ochii...albaştri!). Îmi place s-o sâcâi, însă, strigând-o "fata cu ochii gri", dar ştiu că mă iubeşte şi nu se supără dintr-atâta...




Mi-e cu atât mai dragă, cu cât nu-mi reproşează niciodată că, în fiecare an, de ziua ei îi cumpăr câte o pereche cercei, şi se bucură sincer şi copilăresc cu câte-un "waaa, ce-mi plaaac!"

Am ajuns la concluzia că tot materialul genetic bun al lu' mami şi al lu' tati s-a păstrat pentru ea, altfel nu-mi explic cum de-i merge mintea cu aşa viteză şi de unde scoate replicile alea inteligente când mai trimite câte-un pretendent la plimbare...

Aşa cum spuneam, sister, eşti singura blondă deşteaptă pe care o ştiu (fără supărare pentru celelalte blonde - o singură soră am), să-mi trăieşti!

Întrebări deștepte și analiză de sine...

O fac pe vitejii, de cele mai multe ori...Intrigă, privind printre gene cu un subînţeles rafinat. Ademenesc, pentru ca mai apoi să aibă motiv să părăsească. Zâmbesc, pentru a-şi ascunde sufletul împietrit.

Ei sunt bărbaţii... De ieri, de azi...Din fericire, am trecut peste stadiul în care mă îndrăgosteam... sufeream...şi apoi o luam de la capăt...pentru că îmi plăcea, probabil, senzaţia de durere.

Tot din fericire, există şi altfel de bărbaţi... De când mă ştiu, am avut un soi de relaţie aparte cu ei. Asta când n-am avut neşansa de a combina "vai, cât de buni prieteni suntem noi" cu "mmm...ştii, ai început să îmi placi....".

Am, în categoria "de suflet", melodii, filme, locuri...Dar, mai presus de toate, există oamenii mei dragi...

Îl cunosc de... hăăăt...mult timp. Era prima sesiune din viaţa de student şi l-am bătut măr la badmington. A rămas cu remiză, apoi am făcut echipă, la alergat...Au trecut doi ani de-atunci... Încă mai povestim. Virtual. Nu ne-am văzut de mai mult de 10 ori în tot răstimpul ăsta. Dar mi-e drag...E genul de om inteligent, care preschimbă cuvintele în stări sufleteşti. Ştie ce vreau să spun chiar şi când vorbesc codificat. Şi asta e ceva... Chiar dacă încă mai susţine că nu înţelege defel creaturile astea numite femei.

E un tip tare serios. Rareori râde la glumele mele internautice. Are cele mai bune gusturi în materie muzicală (melodii de care n-a auzit nimeni și de care mă îndrăgostesc instantaneu), știe ca nimeni altul să pună întrebări deștepte, cu răspunsuri care necesită analiză de sine...

E printre puţinii care sesizeză când ceva se schimbă în interiorul meu. Se află printre şi mai puţinii care îmi spun ce cred... La un moment dat, mi-a scris
câteva cuvinte care mi s-au pitit în suflet. E un om fain, dacă-l întâlniţi, nu-l mai lăsaţi să plece! Și da, știe să scrie corect, cu cratimă și alte invenții de care lumea contemporană pare că n-a auzit...

Şi aşa...

"Sunt sigur că destinul ei nu este dintre cele obișnuite. Chipul îi e vesel, dar a suferit îngrozitor, nu-i așa? Suferința i-o trădează ochii, aceste două oscioare, aceste două puncte de sub ochi, de unde încep obrajii. E o faţă mîndră, teribil de mîndră și nu știu: o fi bună la suflet sau nu? Ah, de-ar fi bună! Totul ar fi salvat!"