Infinit mai tare...

A trecut mult timp de când am încetat să mai vorbesc cu mine însămi...Undeva, într-un punct pe care încă nu l-am localizat, s-a rupt puntea care mă ţinea legată de vechea eu...La fiecare pas, nu încetez să mă minunez de cât de mult m-am schimbat... Văd în jurul meu oameni fericiţi, însufleţiţi de minunea clipei...Şi mă simt tot mai bătrână sufleteşte...Mă prind de orice mică speranţă, dar fiecare se rupe sub greutatea neliniştilor... Neputinţa de a mă desprinde şi de a-mi continua drumul mă face să cred că am trăit prea intens, prea repede, poate prea devreme totul...Dacă aş şti cu certitudine că aici trebuie să se termine, aş pleca fără să mă uit în urmă, împăcată că am cunoscut oameni frumoşi, locuri simple şi lucruri în care să cred...
Gândurile prea multe care îmi dau târcoale mă fac să bănuiesc un adevăr crud...cred că m-am maturizat...A venit pe nepregătite şi nu mai vrea să plece, aidoma iernii care obişnuieşte să pună stăpânire pe pădurea copilăriei mele...

...şi mi-e dor...Aproape de fiecare dată, am avut ghinionul să nu primesc ce-mi era mai drag...Şi nu ştiu care-i mai mare blestemul...Să ţi se dea ce vrei sau să nu...Mă sfâşie lupta asta cu mine...Între a iubi sau a sta deoparte, jalnic spectator la derularea scenei al cărui actor principal e în umbră...Şi dacă frumuseţea aia fizică nu contează, atunci ce? Inteligenţa, devotamentul faţă de o cauză? Parcă-aş vrea să dau tot ce am pentru o secundă de iluzie...Dar ştiu că, odată apusă, secunda va durea infinit mai tare...
Efemeră prin clipe până acum, fericirea nu şi-a făcut cuib aici...Preferă să-şi continue drumul, leneş, poposind la cei ce o cunosc deja...şi mi-e dor...de-un surâs care să cuprindă în el întreg Universul, de-o privire caldă şi de un umăr pe care să plâng...Şi n-aş mai cere altceva...

Dar e mult, prea mult, de când focul mistuie ce-a mai rămas din mine şi vântul împrăştie în lume bruma de dragoste limpezită de lacrimi...Şi parc-aş lăsa totul şi-aş pleca...Dar reîntoarcerea ar fi şi mai grea atunci...

20...

20 de ani...O singură zi, frumoase clipe...

La miezul nopţii, mi-au cântat „La mulţi ani!” unii dintre cei mai dragi oameni din viaţa mea...Şi nu oricum, ci în frunte cu Mascota Universităţii, încredinţată lui Ionuţ cu proces verbal, după îndelungi rugăminţi...
Dar hai să o iau de la început...Ce-i drept, aveam eu unele bănuieli cum că mi se pregăteşte ceva, dar habar nu aveam ce...Asta până când am fost trezită din somn de nişte bubuituri în uşă: „Deschideţi, poliţia!”. Am deschis, cu ochii încă lipiţi de somn şi surprizăăă...Erau toţi ai mei acolo, cântându-mi „La mulţi ani!” pe holul căminului. Cred că am devenit cu adevărat şocată în momentul în care am ieşit în prag şi am văzut cât de mulţi sunt : 19 şi cu mine, 20 (hehe, câte unul pentru fiecare an din viaţa mea). Atâţia oameni strânşi din n locaţii, în miez de noapte, pentru mine...

Dincolo de toate, uitându-mă la ei, îmi doream să pot închide în suflet secunda şi să n-o mai las să moară vreodată...Le vedeam feţele parţial adormite, încă mai îmi simţeam inima vrând parcă s-o zbugnească din piept şi aveam sentimentul acela de „omul potrivit, la locul şi în momentul ideal”. În momentul respectiv, am simţit că, dintr-o mie de locuri între care să aleg, tot aici, în camera 48, alături de ei, aş fi vrut să fiu.

Îmi simt sufletul prea copleşit de fericire ca să pot exprima tot ce am simţit în ultimele ore...A fost, poate, o confirmare a faptului că, în sfârşit, am locul meu şi pare că am găsit singurul motiv pentru a mă întoarce, în loc de miile care nu mai contează...

Şi dacă tot e ziua mea, am profitat la maxim...Bine, să zicem că nu visam eu să mi-o petrec într-un amfiteatru plin cu studenţi, discutând cu ei dacă mărim sau nu bursele ( :D ), dar mi-am luat inima-n dinţi şi, într-un final, am câştigat un pariu cu mine...Recunosc, nici eu nu mă aşteptam să fiu „aşa de daring”...




P.S. : Mulţumesc Adela, Mirela, Nicu, Iulia, Ana, Alex, Ada, Florin, Olivia, Mirela, Cătă, Moni, Marius, Rareş, Aurelian, Ionuţ, Ana, Rudy, Maru, Mălina, Ioana (am respectat întocmai ordinea de pe carte :) Aaa, mii de mulţumiri Ancăi! Ştie ea de ce...

Un an cât o viaţă...

În mai puţin de două ore împlinesc 20 de ani...Început de viaţă pentru unii, la mine, punct culminant. Am atâtea clipe şi oameni dragi în suflet, că mi-ar fi greu să îmi dau seama care e secunda de care m-am îndrăgostit la 19 ani. Simt că am, în sfârşit, gaşca de prieteni la care am visat dintotdeauna. Mi-am găsit locul, am plâns, am râs cu poftă, m-am revoltat...Am trăit fiecare bătaie a inimii cu intensitatea unei ultime clipe. Am ajuns unde nu speram vreodată să fiu, am avut parte de căzături mai dureroase decât credeam că pot suporta. Mi-am descoperit primele fire de păr alb cu naivitatea unui copil care vede pentru prima dată zăpada...Nu ştiam câte-or să mai urmeze la rând.

Am găsit chipuri cunoscute, cu priviri care mă susţineau, atunci când nu mai credeam nici măcar eu în mine. M-am simţit omul cel mai fericit din Univers, dar şi cea mai netrebnică vietate de pe Pământ...Dincolo de toate, simt că nu am trăit degeaba tot timpul ăsta...

Doamne, câte-or mai fi de trăit de-acum încolo! Fac un pas în faţă, apoi încă unul...Nu e chiar atât de greu pe cât părea...E-nceput de speranţă, cu licăr de primăvară...