Nu credeam s-ajung... să mă simt prizonieră în oraşul mare, dar infinit mai mic decât visele mele... Multă vreme, am avut complexul "copilului de la ţară" şi-acuma tânjesc după alte valenţe pe care timpul mi le-a împărtăşit...
Mi-e dor... de mirosul de fân, în toiul iernii, de urmele mari ale unei sănii trase de un cal negru şi de mirosul pur al rufelor uscate în aerul rece, de munte...
Mi-e dor... de zilele în care iarna încă n-a plecat şi primăvara încă n-a venit, cu adiere uşoară de vânt şi miros de copilărie...
Mi-e dor... de cântec de izvor, foşnet de pădure şi ţârâit de greieri...
Mi-e dor... de miresmă de foc de brad şi căldură de teracotă, destulă cât să-ncălzescă piepul încătuşat de frig şi nelinişti...
Şi toate astea le-am avut, cândva... Şi nu mi-a fost destul..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu