luni, 19 aprilie 2010

Umbra copacului visător...

Umbra copacului părea desprinsă din negurile veacurilor... Ramurile bătrâne, geloase parcă pe prospeţimea frunzelor ce priveau pentru prima dată în viaţă cerul, se unduiau deasupra lacului, vrând parcă să împărtăşească vântului arşiţa gandurilor. Trunchiul viguros, încătuşat de atâtea şi-atâtea şoapte de-ndrăgostiţi, tânjea după visul de mai, în care păsările străpungeau văzduhurile cu viersul lor suav.
Departe, în zări aparţinând altor lumi, creştea o mlădiţă din carnea copacului cuprins de nostalgie. Rădăcinile noduroase nu mai era demult un templu al cuvintelor nerostite şi dorul de vremurile de-altătad’ sfârteca vinele care călăuzeau seva adânc înlăuntrul sufletului de copac năpădit de chemări străbune.
Domol, măreţul străjer al lacului deveni un pui de sămânţă, cu bobi de rouă încununându-i tulpina fragedă. Simţea primăvara cu naivitatea unui biet fir de praf... Şi-acesta fu ultimul sentiment ce străbătu fiinţa bătrânului copac visător....

2 comentarii:

ă dudă. spunea...

oh,ai niste posturi atat de...OAU.Iti admir creativitatea si vocabularul.Postarile mele sunt copilaresti si fara sens..Mi-ar place sa am si eu inspiratie ca tine:).

Adela spunea...

Mulţumesc frumos :) De obicei, mi se întâmplă să scriu atunci când am o anumită stare... Doar atunci simt că vine din suflet. Lasă-mi un comment cu o adresă de mail, ceva (promit să îl şterg după, pentru confidenţialitate) şi ne auzim la o poveste pe privat.